Jurnalul unui student

1. Drumul catre Ljubljana sau Cum m-am pierdut prin Ungaria si Slovenia

Ieri m-am intors din Ljubljana. Cu trenul. Tot cu trenul am mers si inspre capitala Sloveniei, acolo unde s-a organizat simularea unui tratat ONU pentru studenti. Si cand spun ca am mers cu trenul nu glumesc. Ba chiar pot face un titlu de glorie din numarul de ore pe care le-am mancat pe tren: nici mai mult nici mai putin de 56 de ore. O viata de om ar spune unii care vor sa dramatizeze. Eu as spune simplu: cat ai manca un ou proaspat (prietenii stiu de ce)!

Logic ar fi ca drumul parcurs din Cluj pana la Ljubljana (cu schimbare de tren la Arad) si drumul care ne aducea inapoi in tara sa fie la fel de costisitor in materie de timp. Asa credeam si noi ca va fi. Doar ca, din diverse motive, intors am facut 20 de ore; dus, aproapte dublu: 36 de ore. 

Si acum, sa ma explic: am pornit din Cluj la ora 6:20 dimineata si am ajuns in Arad la ora 10:24. Dupa putina vreme, am urcat in trenul care leaga Romania de Slovenia si ne-am asezat confortabil pe locurile noastre, prevazand un drum lung, presarat cu momente de oboseala. De-abia la ora 02.00 a doua zi urma -in mod normal- sa ajungem in Ljubljana. Pare-se ca ne-am inselat nitel. De indata ce ceasurile noastre de mana au batut ora 23.00 (ora 24.00 in Romania), trenul a oprit la granita dintre Ungaria si Croatia. Ne asteptam la un control mai strict din partea granicerilor, mai ales pentru ca tara in care urma sa intram nu este parte a UE. Totusi, nu ne-am fi asteptat sub nicio forma la ce urma sa se intample. Victoria, colega noastra din anul 4, a fost data jos din tren. Motivul: fiind din Republica Moldova si neavand viza pentru Croatia, nu putea tranzita tara in care trenul tocmai urma sa intre.

Cum nu puteam sa lasam o colega de-a noastra singura la poarta inchisa brutal intre doua tari dintre care una era cvasi-cunoscuta (Ungaria) si una total necunoscuta (Croatia), spiritul de echipa rapid sudata ne-a convins deloc greu sa coboram (intr-un impuls gras de solidaritate) alaturi de colega noastra.

Voi trece peste ploaia de adjective romanesti care au spalat (sau nu?) pacatele rigiditatii vamesilor croati. In definitiv, daca e sa fim realisti, tot ce au facut ei a fost sa aplice legea. Insa coercitia statului (despre care am invatat atata la drept) nu este deloc una placuta. Lasa un gust de ranga ce te loveste repetat peste gura. Senzatia aceasta a fost resimtita mai ales la inceput, cand impactul cu realitatea care ne lua la refec a fost unul dur. Coborati din tren, cu vantul taindu-ne ca un junghi batranesc si cu o perspectiva de vid absolut asupra ce urma sa facem: cam acesta era tabloul in care parca si-au unit talentele famosii Dali si Pollock. 

Multumita unui vames ungur care vorbea bine romana, insa si multumita lui Darian, colegul nostru din anul 2 -care vorbeste fluent maghiara- am reusit sa aflam trenurile care ne-ar putea duce de unde eram (de la granita ungaro-croata) in Slovenia, astfel incat sa evitam Croatia. Aceasta ar fi fost prima varianta. Varianta a doua era sa ne intoarcem la Budapesta si, prin tertipuri care imi sunt total straine, Victoria sa obtina viza pentru tranzitarea tarii populate de croati. Evident, varianta 2 a fost rapid mazilita.

Pentru ca am ales sa asteptam in gara dintre granite pentru unul din trenurile care ne-ar fi ajutat sa strapungem din nou Ungaria si sa facem o acolada in jurul granitei cu Croatia, am fost cazati intr-o incapere de mare clasa. De mare clasa pentru o mana de detinuti politic (cum rapid am sugerat eu sa ne autonumim). Alaturi de noi, in camaruta detinutilor politic se mai aflau un ucrainean, un tip de 2 pe 2, cu ceafa lata si chel, si un maghiar care coborand din tren, l-a pierdut. Si tragedia nu e ca a pierdut trenul. Mai rau e ca si-a lasat in tren hainele cu banii si cu actele de toate tipurile. Camaruta (mai mult de 20 mp nu avea) era mobilata (un fel de-a zice) cu patru masute din lemn,  flancate fiecare de cate 4 scaunele cu spatar rosu. Camaruta, mai inalta decat lata, avea un calorifer imens plasat chiar in stanga usii de intrare, calorifer deasupra caruia un ceas parca smuls de pe peronul garii supraveghea intreaga camaruta. Ba mai mult, pentru a ne aminti unde suntem, ceasul scoatea un sunet ca de radio stricat din cinci in cinci minute. Chiar daca, prin absurd, reuseai sa adormi, ceasul isi facea constiincios treaba, trezindu-te cand iti era somnul mai dulce.

In gara dintre cele doua state am stat aproximativ cinci ore. Cinci ore draconice, caci eram prea obositi sa stam treji, dar nici de dormit nu puteam, caci ceasul batea fara ezitare. Ca atare, am cautat diverse metode de a-mi omori timpul. Din nou ghinion: desi era gara, nu treceau trenuri; speram ca macar cu venitul si plecatul trenurilor din gara sa mai mananc din timp.

Dupa o noapte ca-n povesti (de groaza), am luat, la ora 04.00, trenul care ne indeparta de Croatia. A urmat inca unul, apoi altul. Dupa asta, altul. Ca sa nu lungesc povestea, voi spune doar ca am luat, pana in Ljubljana, in loc de 2 trenuri, 9 trenuri + 1 autocar. E drept, norocul a fost de partea noastra pe tot traseul. Si, in plus, ne miscam repede: dintr-un tren saream intr-altul fara niciun fel de pudoare (desigur, cu biletele la noi). Am devenit atat de obisnuiti cu saritul dintr-un tren intr-altul incat la ultima coborare mai ca ne venea sa luam cu asalt trenul de pe cealalta linie. Autocarul, desi neimpresionant pe langa enumeratia de 9 trenuri, a fost cel care ne-a salvat de alte 7 ore de asteptat in gara din Hodos. In aceasta gara am simtit pe pielea mea ce ar fi trebuit sa simta personajul (”profesorul”) lui Octavian Paler din pustiua gara a romanului “Viata pe un peron”.  

Aventurile s-au tinut lant. Cand ne-am urcat in al 8-lea tren (si credeam noi si ultimul) si dupa ce ne-am gasit fiecare un loc cat mai confortabil, am aflat de la controlor ca suntem pe un tren gresit. Paradoxal, informatia nu ne-a mirat prea tare. Eram deja caliti. Pe cand am ajuns in capitala Sloveniei deja ne cuprindeau emotiile. E ca si cum un mare idealist si-ar fi atins telul intangibil. Ne-am obisnuit atat de mult cu mirosul de fier ars al sinelor de tren incat vazandu-ne pe pamantul micutei capitale (de doar 200.000 de locuitori) ne-a cuprins o stare de confuzie. Era posibil sa fi ajuns?

Da. Ajunsesem. Si nu incheiasem o simpla aventura. Ci notam in agenda vietii o experienta pe care putini o traiesc. Sau, chiar daca o traiesc, putini ii fac fata in felul in care i-am facut noi. Dupa aventura cu trenurile urma o alta (mai linistita, insa la fel de novatoare pentru un student precum schimbatul a 10 mijloace de transport): simularea ONU.

Va urma: Simularea ONU sau Ce se intampla cand se intalnesc culturile…