Urma-n pamant a piciorului nichitastanescian sau Analiza scurta de volum

Ieri m-am delectat cu cateva poezii semnate Nichita Stanescu. Intrucat acum cateva saptamani mi-am cumparat “Starea poeziei”, o culegere de volume de-ale marelui nostru poet neomodernist, am fost curios sa decriptez cateva mesaje ascunse sub ermetismul poeziei stanesciene.

Volumul pe care am ales sa-l recitesc este “O viziune a sentimentelor”, aparut in anul 1964. Universul liric al poeziilor publicate in acest an se afla sub zodia infinitului; eul liric se regaseste frecvent in motivul pasarii si cel al marii, simboluri ale nesfarsirii, semnele unui eu extatic si intr-o permanenta efervescenta. Ca de obicei, eul nichitastanescian este “rupt” intre acum si atunci, intre mic si mare, “ingropat” de verdele naturii si spart de viata atemporala.

Poezia “Lauda omului”, care deschide volumul, tradeaza un eu extrem de optimist, increzator in viata si in fiinta umana. Potrivit viziunii eului, omul este o pasare la putere negativa, o zburatoare ”intoarsa pe dos”, ceea ce il face sa afirme:

Oamenii sunt pasari nemaintalnite,

cu aripile crescute inlauntru,

care bat, plutind, planand,

intr-un aer mai curat – care e gandul!

 

Poezia “Imbratisarea” ne dezvaluie cum eul stanescian faramiteaza timpul, il surprinde pentru a-l dezintegra. Asemenea multor alte opere de-ale sale, poezia “Imbratisarea” releva, inca o data, cum iubirea zdrobeste timpul, il reduce la masurile sale cele mai mici:

 

Oh, ne-am zvarlit, strigandu-ne pe nume,

unul spre celalalt, si-atat de iute,

ca timpul se turti-ntre piepturile noastre,

si ora, lovita, se sparse-n minute.

 

Nichita Stanescu leaga prezentul de trecut si de viitor cu o usurinta neasemuita. Lumea zeilor -trecutul- devine lumea sa, iar lumea inundata de tinerete -viitorul- (reprezentata de iarba verde) devine locul propice pentru a-si intalni iubita. Recunosc, din poezia “Amfion, Constructorul” cel mai mult imi place expresia pe care o foloseste eul pentru a-si descrie iubita: “salbaticita de frumusete”. Frumos spus! Pe unele domnisoare, frumusetea le salbaticeste (in sensul nichitastanescian al cuvantului)

 

Aici, pe campul unde-n vechime zeii

n-au trecut decat calari,

unde pietrele-si arata coltii albi, si iarba

fuge speriata-n verzuiele zari,

imi dau intalnire cu tine, femeie

zvelta si salbaticita de frumusete

 

Volumul se inchide cu o poezie la fel de increzatoare in puterea omului de a prescimba totul in iubire. Inecarea cuvintelor in mare nu trebuie inteleasa ca o actiune distrugatoare, ci ca pe o contopire a lor in infinitul marii! Din poezia “Emotie de toamna”:

 

Si-atunci ma apropii de pietre si tac,

iau cuvintele si le-nec in mare.

Suier luna si o rasar si o prefac

intr-o dragoste mare.

 

Poezia lui Nichita Stanescu este, pentru mine, o obsesie. Am spus asta, desi nu ma indoiesc ca stiati deja. La fel cum un drog este pentru mine si poezia lui Bacovia. Insa ma complac in aceasta situatie. Nu vreau catusi de putin sa ma lepad de aceste obsesii. In plus, Nichita, prin poeziile sale, ne avertizeaza ca acestea pot duce la dependenta. Din fericire (!), am decriptat acest mesaj prea tarziu. Urma lui Nichita este deja prea adanca. O referire la aceasta dependenta se face si in volumul pe care l-am recitit, prin poezia “Continuitate”:

 

Alergand, alergand, mai adanca-i mereu

urma-n pamant a piciorului meu.

Va invit cu mare drag sa luati si voi parte la fenomenul Nichita Stanescu… prin poeziile lui!

Tags: Nichita Stanescu, poezie, sentimente