Octavian Paler, perpetuu

Pe 7 mai 2007, Romania l-a pierdut pe unul din cei mai puternici stalpi ai moralitatii! Octavian Paler este (caci el va trai mereu prin noi, cei ce il pretuim) o valoare pe care trebuie sa o pastram mereu ca pe un reper! Nu sunt primul care o spune: tara noastra nu duce lipsa de valori, doar ca nu le vede si nu le stie aprecia la justa lor valoare!

Nu avem voie sa il uitam pe Octavian Paler!

Cateva cuvinte de-ale maestrului in care ma regasesc din plin (pentru ca si eu, asemenea Domniei sale, fac parte din zodia racului): “Pur si simplu, duc reflexele defensive pana la stupiditate. Ma tem de orice necunoscut care ma scoate din banalitatea rutinei zilnice”.

Octavian Paler, nu te vom uita niciodata!!! 

Ma gandeam aseara ce mai e sfant la noi? Ma tem ca nimic. Nici macar Dumnezeu.

Ce se intampla, totusi…?

De ceva timp pare-se ca Romania a fost inghitita de un neant infasurat in mantie neagra si imprastiind un iz de sfarsit. Se intampla ceva ciudat de o bucata de vreme: desi integrati (sau inghesuiti?) in diverse familii internationale care sa ne asigure ca suntem multi si uniti, noi suntem, de fapt, din ce in ce mai putini si singuri.

Anul trecut am asistat impasibili la pierderea pentru totdeauna (ce sintagma dura!)  a unor puternici piloni pentru cultura si dezvoltarea armonioasa a Romaniei. Recunosc, cel mai mult m-a miscat pierderea lui Octavian Paler, un om de o rara verticalitate in aceasta societate care mananca din noi orice strop de moralitate. A fost doar inceputul unei serii negre, anul 2007 fiind unul care s-a asigurat sa ne saraceasca sufletul de izvoare bogate si sanatoase, benefice unei societati care parca-si cauta permanent salvarea. De la revolutie incoace, nu reusim sa ne trezim din amorteala pe care ne-a “injectat-o” libertatea prost inteleasa a democratiei.

Si in loc sa constientizam mesajul acestor semnale de alarma pe care le primim de un an incoace, ne cufundam si mai mult in mizerie! De ieri nu-l mai avem nici pe George Pruteanu, o personalitate de care Romania mai avea inca multa nevoie! Limba romana l-a pierdut pe cel mai puternic gardian al ei! Si noi o dam inainte tot cu “lupta intre palate”! Tot cu interesele unuia si altuia! 

Nu acestea sunt realele obiective ale Romaniei! Nu pe astfel de dispute sterile, alimentate de unii care au o minte bolnava de putere, se poate construi Romania! De ce dam atata importanta cuvintelor unui politician care compromite si bruma de democratie din Romania, si nu alocam destul timp marilor “voci” ale Romaniei? Adevaratelor “voci”! Celor care sa indrepte cocoasa Romaniei, tara garbovita de la revolutie incoace de nesimtire si incompetenta!

E momentul sa intelegem ce ni se intampla! M-am saturat (si cred ca nu sunt singurul) de falsi idoli, care se dovedesc a fi peste noapte impostori, hoti la drumul mare! Sa lasam adevaratele voci (care nu se autointituleaza salvatori ai natiunii, dar care asta SUNT in realitate) sa vorbeasca!

Odihneasca-se in pace George Pruteanu si toti cei care au reprezentat adevarate solutii pentru Romania!

Si multa sanatate celor pe care inca ii avem si in care salasluiesc adevaratele valori! 

Poze de la SiMUN

IMG_0927

Originally uploaded by mihnea04

Pentru mai multe poze din cadrul simularii ONU la care am participat, va invit sa-mi accesati pagina de hi5 aici!

Aventura continua…

2. Simularea ONU sau Ce se intampla cand se intalnesc culturile…

Prin gara, ai nimanui

Dupa mai bine de 40 de ore de nesomn si 36 de zgandarit de tren, am descins in gara micutei Ljubljane. Dupa cum am mai precizat, atingerea destinatiei ne-a lasat pe toti oarecum confuzi. Dupa atatea schimburi de tren eram acum sceptici: era sau nu era aceasta gara finala? Din fericire pentru noi, ajunsesem! Urmatorul pas pe care trebuia sa-l facem era sa ne intalnim cu doua din organizatoare. Asta pentru ca, in prealabil, ele au fost anuntate de catre colegul nostru Dan de coborarea inopinata din tren si sosirea noastra intarziata.

Doar ca in gara Ljubljanei ia-le pe organizatoare de unde nu-s! Dupa o tura prin gara, nici picior de organizatoare. Nu caratul bagajelor (sau al frigiderului - in cazul Corinei) era problema, ci oboseala. Eram rupti de oboseala, stare care parca sapase in noi cu mult stoicism pana sa ne lase asemenea unor somnambuli. Dupa inca o tura de gara, iata-ne nas in nas cu una din organizatoare. Cealalta lipsea: plecase la autogara sa ne caute. Ce mai? Pana si la ONU se mai primesc informatii gresite!

In doi timpi si trei miscari, bagajele ne-au fost varate intr-un incapator Renault, iar noi am fost ghidati de organizatoarea de la autogara (care a revenit intre timp) catre Vila Veselova. Acest hostel urma sa ne cazeze pe toti participantii timp de 4 zile si 3 nopti. Ajunsi la locul cu pricina, ne-a fost spanzurat de piept un ecuson cu numele nostru si al tarii pe care o reprezentam (pe al meu scria “Delegate of Japan”) si, in pasi vioi, dusi catre restaurantul Fresco. Acolo, participantii erau deja la masa.

Masa si prima seara 

Intrand in restaurant, dam cu ochii pentru prima data de cei cu care va trebui sa interactionam pe parcursul urmatoarelor zile. Nu retin mare lucru, caci asta e cusurul meu prost: nu reusesc sa retin detalii de la prima intalnire cu cineva. O mare de studenti simtindu-se bine si mancand la doua siruri lungi de mese, pe un fundal de galagie “internationala”: caci auzeai vorbindu-se in tot felul de limbi straine. Nu foarte curati dupa un drum atat de lung si caracterizandu-ne prin parfumul “naturel” pe care ne chinuiam din rasputeri sa-l ascundem pe cat posibil, am fost invitati pe locurile libere de la mese. Nimerisem in capatul uneia dintre mese, pe langa alti romani si langa o studenta ce reprezenta presa. Toti cei cu care am facut cunostinta in acea seara ne recunosteau cel mai bine daca le ziceam ca suntem cei care am intarziat. Un start promitator (sau nu?)

Prima seara mai avea in program asa-numitul “teambuilding”, cu jocuri care sa ne antreneze pe toti participantii in formarea unor echipe pentru diverse concursuri. Organizatoarele s-au lasat usor convinse ca Dan si cu mine nu putem participa. Mai ales dupa explicatia memorabila venita din partea lui Dan: “Well we’re ain’t going! ‘Cause we stink!” Dupa un dus ca la carte, m-am cufundat in plapuma patului si am adormit. Nu pentru mult timp insa. Sforaitul unuia dintre participanti ne-a reamintit tuturor colegilor de camera unde suntem, restul de 7 oameni din camera vilei fiind treziti la ora 03.00 ca de o adevarata goarna. Oricum, la cat eram de obosit, nu mi-a trebuit mult si am readormit in ciuda ritmurilor sforaitoare din fundal.

Presedintele Sloveniei si impactul cu prima mea simulare ONU

Ora 07.00. Ma trezesc fara ca soneria telefonului sa ma fi anuntat ca nu mai e timp de stat in pat. Surprinzator. Credeam ca dupa 40 si ceva de ore de nesomn, toti se vor speria de mine vazand ca nu ma mai trezesc nici sa traga cu tunul in proximitatea patului meu. N-a fost asa. Am reusit sa fiu gata pentru prima zi a simularii inaintea tuturor colegilor de camera. Vroiam sa evit ambuscada care va lua cu asalt baia, inghesuiala despre care am fost anuntat seara precedenta.

Facultatea de Stiinte Sociale din Ljubljana a fost cea care ne-a gazduit sedintele. In prima zi, invitati unul si unul. Au luat cuvantul la tribuna ambasadori veniti din diverse tari in capitala Sloveniei (Austria, Marea Britanie, SUA, Ungaria), discursurile culminand cu cuvantarea presedintelui sloven Danilo Turk si vorbele de incurajare ale organizatorilor. O duduie bondoaca din partea presei slovene se rostogolea in continuu pe langa presedinte sa-l prinda in diverse ipostaze. Mai avea putin si rasturna tribuna; caci slabe sanse ca o piesa de mobilier (fie ea cat de solida) sa-i stea in cale ziaristei. Poate tocmai de aceea a fost angajata… 

Dupa ce Excelentele sale au eliberat sala de sedinte (cu ziarista rostogolindu-se dupa presedinte), a urmat randul nostru la microfonul tribunei. Fiecare dintre noi a trebuit sa tinem un discurs de maximum un minut, in care sa prezentam pozitia tarii noastre fata de cele doua mari teme ale simularii: dialogul intercultural si traficul de fiinte umane. Multi au fost cei care s-au lasat influentati de emotii. Pentru unii, minutul acordat a fost prea putin; pentru altii, prea mult. Reactiile diferitilor participanti la scurgerea timpului alocat au provocat hohote de ras in intreaga sala. Altii, pentru ca stiau ca nu isi vor livra mesajul in minutul respectiv au optat pentru propozitii scurte si memorabile in loc de un discurs stufos: “Enjoy your life!” sau “God bless you!” au fost exclamari care ne-au facut pe toti sa ne mai destindem si sa uitam de emotia luarii cuvantului. In ceea ce ma priveste pe mine, nu pot sa afirm ca am tinut un discurs interesant. Nu am rostit fraze hazlii, dar nici nu m-am incurcat. Am incercat sa culeg si sa concentrez cat mai util informatiile pe care mi le creionasem pe o hartie si sa accentuez importanta educatiei si a respectarii intru totul a “Declaratiei Universale a Drepturilor Omului”!

Prima zi s-a incheiat cu o petrecere pe cinste la clubul KMS, aproape de Veselova Ulica. A fost seara internationala, pe parcursul careia studenti provenid din aceasi tara se grupau si prezentau tarele tarii mama. Alaturi de colegii mei, am prezentat Romania, timp in care mi-am turnat pe cap un clop maramuresean. Petrecerea a durat pana la 03.00 a doua zi.

Pe cand incep sa inteleg si eu mai bine cu ce se mananca, se termina

A doua si a treia zi s-au desfasurat aproximativ la fel in ceea ce priveste desfasurarea simularii. Rezolutiile au fost elaborate si amendate. In ziua a treia, cand deja eram in paine (ca sa ma falesc), am amendat si eu rezolutia cu privire la traficul de fiinte. Unul din amendamente, nefiind acceptat de toti sponsorii rezolutiei, a trebuit sa treaca prin procedura votului. Misiune indeplinita! A trecut cu brio. Asta in urma unui alt discurs de-al meu de la tribuna, unde am incercat sa subliniez importanta folosirii adecvate a termenilor din textul rezolutiei. In plus, amendamentul pe care l-am mai depus s-a referit la stipularea expresa a articolului 4 si 5 din “Declaratia Universala”, articole in virtutea carora traficul de fiinte umane trebuie oprit.

In pauzele care intrerupeau (uneori brutal) sedinta, mergeam sa mancam si sa ne racorim cu un suc sau cu un pahar de apa rece. La iesirea din sala, ne asteptau de fiecare data munti de sandvisuri si sticle de plastic pline cu apa plata sau suc. Unii, atinsi de foame, mai duceau cu ei in sala cate o punguta de alune sau o ciocolata. Ca tot omul, am comis-o si eu! Uneori, cand discutiile o luau pe aratura, parasind orice punct de legatura cu realitatea rezolutiilor, ma incerca o oarecare intelegere fata de parlamentarii romani ce dorm cu burtile satule pe scaunele Casei Poporului.

De prisos sa amintesc ca fiecare seara culmina cu o petrecere nebuna. Ba mai mult, am incercat bautura traditionala a slovenilor (pe numele ei Fuzl) si, surprinzator, mi-a placut. Asta pentru ca 90% din ea era suc! A doua noapte, in jurul orei 02.00, am mers impreuna cu Serghei, colegul nostru din anul 3, la Casino Ljubljana. Nu, nu jucam niciunul jocuri de noroc si nici nu ne dedam la actiuni murdare. Scopul a fost altul - o intalnire. Oricum, am ramas mirat de cata lume popula cazinoul la ora aceea. Si, inca o chestiune cu care ma pot lauda: am mers in partea periculoasa a Ljubljanei! Toti cei carora le-am spus ca mergem intr-acolo ne-au avertizat sa fim extrem de precauti. Se da in cap! era mesajul care se putea citi pe figurile cunoscatorilor zonei. Ne intereseaza prea putin! era mesajul pe care il transmiteam ca raspuns. 

Happy-end… desi, practic simularea nu a luat sfarsit

Trebuie sa recunosc faptul ca simularea la care am participat mi-a deschis mai larg ochii. Mi-a oferit o alta perspectiva asupra anumitor chestiuni care nu credeam ca pot fi intelese si altfel. Cand ma gandesc ca am aplicat pentru aceasta simulare in graba si ca, grabit fiind, puteam sa o ratez la momentul respectiv, imi dau seama ce mult as fi pierdut.

Am cunoscut oameni cum rar mi-a fost dat sa cunosc in viata. Si nu ma aventurez in cuvinte mari. Nu mi-ar fi putut trece niciodata prin minte ca strainii se pot atasa atat de mult intre ei, chiar daca nu s-au vazut niciodata pana atunci. Am inteles ca fiind tolerant, dar reusind in acelasi timp sa-ti articulezi ideile astfel incat sa faci din ele un punct de vedere puternic, e o metoda buna de urmat in astfel de imprejurari.

Cred ca schimbarea de atmosfera mi-a priit. Nu am vazut acolo niciun student care sa-si dea importanta sau sa-si etaleze cunostintele in diverse domenii doar pentru a epata. Si asta culmea: chiar daca fiecare dintre noi proveneam din medii diferite si din sisteme diferite. Persoanele pe care le-am intalnit acolo si cu care am legat prietenii m-au fascinat de-a dreptul. Ca atare, am ramas puternic atasat de cativa dintre studentii provenind din diverse tari.

Astept cu nerabdare urmatoarele MUN-uri (Model of United Nations) pentru a-i reintalni pe prietenii facuti in Slovenia si pentru a innoda relatii cu alti oameni de mare clasa din diverse colturi ale lumii!

Aventura vietii mele…

1. Drumul catre Ljubljana sau Cum m-am pierdut prin Ungaria si Slovenia

Ieri m-am intors din Ljubljana. Cu trenul. Tot cu trenul am mers si inspre capitala Sloveniei, acolo unde s-a organizat simularea unui tratat ONU pentru studenti. Si cand spun ca am mers cu trenul nu glumesc. Ba chiar pot face un titlu de glorie din numarul de ore pe care le-am mancat pe tren: nici mai mult nici mai putin de 56 de ore. O viata de om ar spune unii care vor sa dramatizeze. Eu as spune simplu: cat ai manca un ou proaspat (prietenii stiu de ce)!

Logic ar fi ca drumul parcurs din Cluj pana la Ljubljana (cu schimbare de tren la Arad) si drumul care ne aducea inapoi in tara sa fie la fel de costisitor in materie de timp. Asa credeam si noi ca va fi. Doar ca, din diverse motive, intors am facut 20 de ore; dus, aproapte dublu: 36 de ore. 

Si acum, sa ma explic: am pornit din Cluj la ora 6:20 dimineata si am ajuns in Arad la ora 10:24. Dupa putina vreme, am urcat in trenul care leaga Romania de Slovenia si ne-am asezat confortabil pe locurile noastre, prevazand un drum lung, presarat cu momente de oboseala. De-abia la ora 02.00 a doua zi urma -in mod normal- sa ajungem in Ljubljana. Pare-se ca ne-am inselat nitel. De indata ce ceasurile noastre de mana au batut ora 23.00 (ora 24.00 in Romania), trenul a oprit la granita dintre Ungaria si Croatia. Ne asteptam la un control mai strict din partea granicerilor, mai ales pentru ca tara in care urma sa intram nu este parte a UE. Totusi, nu ne-am fi asteptat sub nicio forma la ce urma sa se intample. Victoria, colega noastra din anul 4, a fost data jos din tren. Motivul: fiind din Republica Moldova si neavand viza pentru Croatia, nu putea tranzita tara in care trenul tocmai urma sa intre.

Cum nu puteam sa lasam o colega de-a noastra singura la poarta inchisa brutal intre doua tari dintre care una era cvasi-cunoscuta (Ungaria) si una total necunoscuta (Croatia), spiritul de echipa rapid sudata ne-a convins deloc greu sa coboram (intr-un impuls gras de solidaritate) alaturi de colega noastra.

Voi trece peste ploaia de adjective romanesti care au spalat (sau nu?) pacatele rigiditatii vamesilor croati. In definitiv, daca e sa fim realisti, tot ce au facut ei a fost sa aplice legea. Insa coercitia statului (despre care am invatat atata la drept) nu este deloc una placuta. Lasa un gust de ranga ce te loveste repetat peste gura. Senzatia aceasta a fost resimtita mai ales la inceput, cand impactul cu realitatea care ne lua la refec a fost unul dur. Coborati din tren, cu vantul taindu-ne ca un junghi batranesc si cu o perspectiva de vid absolut asupra ce urma sa facem: cam acesta era tabloul in care parca si-au unit talentele famosii Dali si Pollock. 

Multumita unui vames ungur care vorbea bine romana, insa si multumita lui Darian, colegul nostru din anul 2 -care vorbeste fluent maghiara- am reusit sa aflam trenurile care ne-ar putea duce de unde eram (de la granita ungaro-croata) in Slovenia, astfel incat sa evitam Croatia. Aceasta ar fi fost prima varianta. Varianta a doua era sa ne intoarcem la Budapesta si, prin tertipuri care imi sunt total straine, Victoria sa obtina viza pentru tranzitarea tarii populate de croati. Evident, varianta 2 a fost rapid mazilita.

Pentru ca am ales sa asteptam in gara dintre granite pentru unul din trenurile care ne-ar fi ajutat sa strapungem din nou Ungaria si sa facem o acolada in jurul granitei cu Croatia, am fost cazati intr-o incapere de mare clasa. De mare clasa pentru o mana de detinuti politic (cum rapid am sugerat eu sa ne autonumim). Alaturi de noi, in camaruta detinutilor politic se mai aflau un ucrainean, un tip de 2 pe 2, cu ceafa lata si chel, si un maghiar care coborand din tren, l-a pierdut. Si tragedia nu e ca a pierdut trenul. Mai rau e ca si-a lasat in tren hainele cu banii si cu actele de toate tipurile. Camaruta (mai mult de 20 mp nu avea) era mobilata (un fel de-a zice) cu patru masute din lemn,  flancate fiecare de cate 4 scaunele cu spatar rosu. Camaruta, mai inalta decat lata, avea un calorifer imens plasat chiar in stanga usii de intrare, calorifer deasupra caruia un ceas parca smuls de pe peronul garii supraveghea intreaga camaruta. Ba mai mult, pentru a ne aminti unde suntem, ceasul scoatea un sunet ca de radio stricat din cinci in cinci minute. Chiar daca, prin absurd, reuseai sa adormi, ceasul isi facea constiincios treaba, trezindu-te cand iti era somnul mai dulce.

In gara dintre cele doua state am stat aproximativ cinci ore. Cinci ore draconice, caci eram prea obositi sa stam treji, dar nici de dormit nu puteam, caci ceasul batea fara ezitare. Ca atare, am cautat diverse metode de a-mi omori timpul. Din nou ghinion: desi era gara, nu treceau trenuri; speram ca macar cu venitul si plecatul trenurilor din gara sa mai mananc din timp.

Dupa o noapte ca-n povesti (de groaza), am luat, la ora 04.00, trenul care ne indeparta de Croatia. A urmat inca unul, apoi altul. Dupa asta, altul. Ca sa nu lungesc povestea, voi spune doar ca am luat, pana in Ljubljana, in loc de 2 trenuri, 9 trenuri + 1 autocar. E drept, norocul a fost de partea noastra pe tot traseul. Si, in plus, ne miscam repede: dintr-un tren saream intr-altul fara niciun fel de pudoare (desigur, cu biletele la noi). Am devenit atat de obisnuiti cu saritul dintr-un tren intr-altul incat la ultima coborare mai ca ne venea sa luam cu asalt trenul de pe cealalta linie. Autocarul, desi neimpresionant pe langa enumeratia de 9 trenuri, a fost cel care ne-a salvat de alte 7 ore de asteptat in gara din Hodos. In aceasta gara am simtit pe pielea mea ce ar fi trebuit sa simta personajul (”profesorul”) lui Octavian Paler din pustiua gara a romanului “Viata pe un peron”.  

Aventurile s-au tinut lant. Cand ne-am urcat in al 8-lea tren (si credeam noi si ultimul) si dupa ce ne-am gasit fiecare un loc cat mai confortabil, am aflat de la controlor ca suntem pe un tren gresit. Paradoxal, informatia nu ne-a mirat prea tare. Eram deja caliti. Pe cand am ajuns in capitala Sloveniei deja ne cuprindeau emotiile. E ca si cum un mare idealist si-ar fi atins telul intangibil. Ne-am obisnuit atat de mult cu mirosul de fier ars al sinelor de tren incat vazandu-ne pe pamantul micutei capitale (de doar 200.000 de locuitori) ne-a cuprins o stare de confuzie. Era posibil sa fi ajuns?

Da. Ajunsesem. Si nu incheiasem o simpla aventura. Ci notam in agenda vietii o experienta pe care putini o traiesc. Sau, chiar daca o traiesc, putini ii fac fata in felul in care i-am facut noi. Dupa aventura cu trenurile urma o alta (mai linistita, insa la fel de novatoare pentru un student precum schimbatul a 10 mijloace de transport): simularea ONU.

Va urma: Simularea ONU sau Ce se intampla cand se intalnesc culturile…

A venit primavara

De astazi putem spune linistiti ca a venit primavara. Soarele isi trimite razele asemenea unor sulite aurite ce se infig sarguincioase pe Pamant si in inimile noastre. Mirosul unui nou inceput pluteste pretutindeni in aer, iar vremea calduroasa pare sa fi pus cruce definitiv iernii.

Pe langa simbolul unei adevarate revitalizari, primavara poarta cu ea o serie de alte simboluri, pastrate oarecum in subsidiar. Un nou inceput inseamna si noi responsabilitati, noi resurse in vederea ducerii la indeplinire a unor noi angajamente. Oricum ar fi, primavara semnifica un nou capitol pentru fiecare dintre noi, unul stralucind asemenea soarelui care anunta viitoarea vara.

Intotdeauna am asteptat primavara, care ma seduce in fiecare an cu parfumul ei de contesa. Sentimentul de constrangere care poate fi indus de o iarna mult prea indelungata e imediat spulberat, chiar si de o modesta stralucire a soarelui la inceput de an. Si, pentru ca am trecut de momentul anului pe care marele poet Vasile Voiculescu il asemana sfarsitului vietii: “Vino sa ma vezi/ pan’ nu s-astern pe mine/ solemnele zapezi”, sa ne bucuram de primavara si de tot ce aceasta ne aduce.

Inchei prin a intampina primavara cu o poezie a unui alt mare poet de-al nostru, Vasile Alecsandri: “Ah, iata primavara cu sanu-i de verdeata!/ In lume-i veselie, amor, sperare, viata,/ Si cerul si pamantul preschimba sarutari/ Prin raze aurite si vesele cantari!”

Pe curand!

A inceput semestrul 2…

De luni a inceput (oficial, caci practic nici pomeneala) cel de-al doilea semestru la Facultatea de Drept. Am scapat usor, caci la Stiinte Politice saptamana aceasta e perioada de reexaminare, iar cei care nu au restante (studenti printre care cu mandrie ma numar si eu :)) mai stau o saptamana acasa. Deci saptamana aceasta sunt student doar la Drept (acum invers: practic, caci oficial nici pomeneala)  si frecventez doar cursurile acestei facultati.

La fel ca si majoritatea colegilor, nu pot sa spun ca ma incearca un sentiment de bucurie la gandul ca facultatea si-a deschis poarta grea de la intrare si ca abia asteapta sa ne absoarba in vidul cunostintelor (vid care prinde lumina pe parcursul semestrului). Cel mai mult ma bucura acum, la inceput de semestru, faptul ca-mi reintalnesc colegii (trecuti deja prin experienta nepieritoare memoriei a primei sesiuni).  Ceea ce m-a bucurat mai mult si m-a surprins mai putin a fost faptul ca la primele seminarii din acest semestru am fost prezenti aceeasi oameni care ne-am prezentat si la primele seminarii din semestrul 1.

Momentan, cea de-a doua jumatate a primului an univeristar isi face debutul prin completarea contractului de studii si a cererii de bursa (pe care tare cred ca o completez in van). Recunosc: mi-e cam groaza de orele nemiloase care iti bat cuie (cu sau fara voie) in scaunele facultatii; mi-e groaza si de alergatura de la o facultate la cealalta; insa acum, inainte de toate, mi-e groaza de orare. In ceea ce priveste orarele, norocul joaca o carte fundamentala. Se poate (asa cum s-a intamplat si in primul semestru), ca seminariile si cursurile sa nu se suprapuna aproape deloc. O situatie extrem de fericita. O alta situatie, mai trista de data aceasta, ar fi ca cele doua orare sa se suprapuna si, ca atare, sa ratez seminarii sau sa trebuiasca sa-mi modific orarul la Drept (caci la Stiinte Politice asa ceva e imposibil). Intr-un cuvant, alergatura!

Insa oricum va fi, ma bazez pe experienta (cum ar fi ea: redusa si cu prea putina forta) pe care am acumulat-o in primul semestru. Sper ca m-a invatat sa triez si sa elimin balastul informational. Desi nu stiu cat de bine ar putea functiona mecanismele mele neofite, caci mai toate materiile acestui semestru sunt noi.

Tot ce imi ramane pana sa intru in paine este sa iau speranta de brat si sa imi doresc ca lucrurile sa mearga bine, asa cum au mers si in primul semestru. Desi, la drept cuvant, mai multa diversitate (din varii puncte de vedere) nu ar strica.

Pe curand!

De la Adrian Paunescu, despre Nichita Stanescu

In urma cu cateva saptamani am aflat, absolut intamplator, faptul ca marele nostru poet Adrian Paunescu si-a facut blog. Dupa cum i-am marturisit si dansului, descoperirea blogului m-a bucurat enorm, pentru ca demult vroiam sa gasesc un mijloc prin care sa iau legatura cu acest titan al poeziei romanesti. Am fost, de asemenea, foarte surprins sa vad ca domnul Paunescu isi face timp chiar sa raspunda, asemenea unui adevarat blogger, intrebarilor noastre, postand poezii si articole pe care le-a scris cu diverse ocazii, raspunzand astfel doleantelor noastre. Dialogul cu Adrian Paunescu este binevenit mai ales in contextul ratacirii din ziua de azi a societatii romanesti.

Ultima data l-am intrebat prin intermediul blogului pe marele poet despre Nichita Stanescu, un alt titan al liricii romanesti, intrebare la care Adrian Paunescu mi-a raspuns prin sugestia lecturarii unei carti scrise de Domnia sa si prin reproducerea unor fragmente scrise despre Nichita Stanescu. Mi-a placut in mod deosebit afirmatia: ”Un adolescent [adica Nichita Stanescu] curat şi obraznic descoperea, în ţărâna drumului pe care trecuseră şi în care fuseseră îngropaţi, călcaţi în picioare şi deferiţi uitării mari poeţi români, instrumentele lor de lucru şi le punea într-o nouă lumină şi le chema la o nouă lucrare.” Raspunsul poate fi citit in intregime aici.

Cateva minute de Agatha Christie

Ieri am prins spre final pe TVR Cultural un film deosebit despre viata Agathei Christie. Marturisesc, a fost prima data cand am auzit vocea celebrei autoare, chestiune care m-a bucurat pe de o parte, dar m-a si surprins pe de alta. Nu mi-am putut inchipui ca “nemiloasa” Regina a Crimei avea o voce atat de pitigaiata, desi accentul pur englezesc era de asteptat. M-a amuzat o declaratie de-a ei luata la batranete, cand marturiseste ca s-a saturat de ziaristi, mai ales ca intrebarile pe care i le pun sunt prostesti: in loc sa o intrebe despre romanele ei, curiozitatile sunt despre viata persoanala (”What is your favourite color is such a stupid question, really now” a spus Agatha).

Filmul a redat o fata oarecum modesta a Agathei, care nu era niciodata sigura ca va scrie o carte mai buna decat alta care ii purta semnatura sau o piesa de teatru mai buna decat “Mousetrap”, cea mai longeviva din toate timpurile si care a fost scrisa tot de ea. Desi la 83 de ani, intrebata daca scrie un nou roman, nu a negat virulent (cum poate alti autori ar fi facut-o), ci a spus ca la varsta aceea ii e mai greu si ca scrie mai lent; spre sfarsitul vietii, orice chestiune minora ii parea a fi un bun subiect de roman politist, desi nu se mai incumeta sa inceapa sa scrie un nou roman.

Astfel de filme ar trebui mai des reluate la televizorul strangulat de imbecilitate si de prost gust. Documentarul mi-a demonstrat inca o data, ca Agatha Christie merita sa fie cel mai bine vandut autor din toate timpurile (numarul cartilor vandute fiind intrecut doar de Biblie) si ca a face ceva cu pasiune e cel mai important lucru.

“Avem timp” pentru Octavian Paler

Se pare ca anul nou a adus cu sine o prima veste buna! Navigand pe diferite bloguri, am descoperit, din pura intamplare, un site dedicat lui Octavian Paler, cel pe care l-am pretuit atat de mult si caruia ii dedic o buna parte din ceea ce inseamna pentru mine cultura. Sunt extrem de fericit, ba chiar sper sa primesc acordul de a scrie din cand in cand pe site-ul acestui mare simbol al culturii romanesti!

Va invit cu cea mai mare bucurie si cu multa caldura sa vizitati site-ul Octavian Paler pentru ca merita din plin! Felicitari celor (sau celui) care au avut initiativa si care sustin in continuare acest “proiect”!

P.S.: Am adaugat site-ul in blogroll!