2. Simularea ONU sau Ce se intampla cand se intalnesc culturile…
Prin gara, ai nimanui
Dupa mai bine de 40 de ore de nesomn si 36 de zgandarit de tren, am descins in gara micutei Ljubljane. Dupa cum am mai precizat, atingerea destinatiei ne-a lasat pe toti oarecum confuzi. Dupa atatea schimburi de tren eram acum sceptici: era sau nu era aceasta gara finala? Din fericire pentru noi, ajunsesem! Urmatorul pas pe care trebuia sa-l facem era sa ne intalnim cu doua din organizatoare. Asta pentru ca, in prealabil, ele au fost anuntate de catre colegul nostru Dan de coborarea inopinata din tren si sosirea noastra intarziata.
Doar ca in gara Ljubljanei ia-le pe organizatoare de unde nu-s! Dupa o tura prin gara, nici picior de organizatoare. Nu caratul bagajelor (sau al frigiderului - in cazul Corinei) era problema, ci oboseala. Eram rupti de oboseala, stare care parca sapase in noi cu mult stoicism pana sa ne lase asemenea unor somnambuli. Dupa inca o tura de gara, iata-ne nas in nas cu una din organizatoare. Cealalta lipsea: plecase la autogara sa ne caute. Ce mai? Pana si la ONU se mai primesc informatii gresite!
In doi timpi si trei miscari, bagajele ne-au fost varate intr-un incapator Renault, iar noi am fost ghidati de organizatoarea de la autogara (care a revenit intre timp) catre Vila Veselova. Acest hostel urma sa ne cazeze pe toti participantii timp de 4 zile si 3 nopti. Ajunsi la locul cu pricina, ne-a fost spanzurat de piept un ecuson cu numele nostru si al tarii pe care o reprezentam (pe al meu scria “Delegate of Japan”) si, in pasi vioi, dusi catre restaurantul Fresco. Acolo, participantii erau deja la masa.
Masa si prima seara
Intrand in restaurant, dam cu ochii pentru prima data de cei cu care va trebui sa interactionam pe parcursul urmatoarelor zile. Nu retin mare lucru, caci asta e cusurul meu prost: nu reusesc sa retin detalii de la prima intalnire cu cineva. O mare de studenti simtindu-se bine si mancand la doua siruri lungi de mese, pe un fundal de galagie “internationala”: caci auzeai vorbindu-se in tot felul de limbi straine. Nu foarte curati dupa un drum atat de lung si caracterizandu-ne prin parfumul “naturel” pe care ne chinuiam din rasputeri sa-l ascundem pe cat posibil, am fost invitati pe locurile libere de la mese. Nimerisem in capatul uneia dintre mese, pe langa alti romani si langa o studenta ce reprezenta presa. Toti cei cu care am facut cunostinta in acea seara ne recunosteau cel mai bine daca le ziceam ca suntem cei care am intarziat. Un start promitator (sau nu?)
Prima seara mai avea in program asa-numitul “teambuilding”, cu jocuri care sa ne antreneze pe toti participantii in formarea unor echipe pentru diverse concursuri. Organizatoarele s-au lasat usor convinse ca Dan si cu mine nu putem participa. Mai ales dupa explicatia memorabila venita din partea lui Dan: “Well we’re ain’t going! ‘Cause we stink!” Dupa un dus ca la carte, m-am cufundat in plapuma patului si am adormit. Nu pentru mult timp insa. Sforaitul unuia dintre participanti ne-a reamintit tuturor colegilor de camera unde suntem, restul de 7 oameni din camera vilei fiind treziti la ora 03.00 ca de o adevarata goarna. Oricum, la cat eram de obosit, nu mi-a trebuit mult si am readormit in ciuda ritmurilor sforaitoare din fundal.
Presedintele Sloveniei si impactul cu prima mea simulare ONU
Ora 07.00. Ma trezesc fara ca soneria telefonului sa ma fi anuntat ca nu mai e timp de stat in pat. Surprinzator. Credeam ca dupa 40 si ceva de ore de nesomn, toti se vor speria de mine vazand ca nu ma mai trezesc nici sa traga cu tunul in proximitatea patului meu. N-a fost asa. Am reusit sa fiu gata pentru prima zi a simularii inaintea tuturor colegilor de camera. Vroiam sa evit ambuscada care va lua cu asalt baia, inghesuiala despre care am fost anuntat seara precedenta.
Facultatea de Stiinte Sociale din Ljubljana a fost cea care ne-a gazduit sedintele. In prima zi, invitati unul si unul. Au luat cuvantul la tribuna ambasadori veniti din diverse tari in capitala Sloveniei (Austria, Marea Britanie, SUA, Ungaria), discursurile culminand cu cuvantarea presedintelui sloven Danilo Turk si vorbele de incurajare ale organizatorilor. O duduie bondoaca din partea presei slovene se rostogolea in continuu pe langa presedinte sa-l prinda in diverse ipostaze. Mai avea putin si rasturna tribuna; caci slabe sanse ca o piesa de mobilier (fie ea cat de solida) sa-i stea in cale ziaristei. Poate tocmai de aceea a fost angajata…
Dupa ce Excelentele sale au eliberat sala de sedinte (cu ziarista rostogolindu-se dupa presedinte), a urmat randul nostru la microfonul tribunei. Fiecare dintre noi a trebuit sa tinem un discurs de maximum un minut, in care sa prezentam pozitia tarii noastre fata de cele doua mari teme ale simularii: dialogul intercultural si traficul de fiinte umane. Multi au fost cei care s-au lasat influentati de emotii. Pentru unii, minutul acordat a fost prea putin; pentru altii, prea mult. Reactiile diferitilor participanti la scurgerea timpului alocat au provocat hohote de ras in intreaga sala. Altii, pentru ca stiau ca nu isi vor livra mesajul in minutul respectiv au optat pentru propozitii scurte si memorabile in loc de un discurs stufos: “Enjoy your life!” sau “God bless you!” au fost exclamari care ne-au facut pe toti sa ne mai destindem si sa uitam de emotia luarii cuvantului. In ceea ce ma priveste pe mine, nu pot sa afirm ca am tinut un discurs interesant. Nu am rostit fraze hazlii, dar nici nu m-am incurcat. Am incercat sa culeg si sa concentrez cat mai util informatiile pe care mi le creionasem pe o hartie si sa accentuez importanta educatiei si a respectarii intru totul a “Declaratiei Universale a Drepturilor Omului”!
Prima zi s-a incheiat cu o petrecere pe cinste la clubul KMS, aproape de Veselova Ulica. A fost seara internationala, pe parcursul careia studenti provenid din aceasi tara se grupau si prezentau tarele tarii mama. Alaturi de colegii mei, am prezentat Romania, timp in care mi-am turnat pe cap un clop maramuresean. Petrecerea a durat pana la 03.00 a doua zi.
Pe cand incep sa inteleg si eu mai bine cu ce se mananca, se termina
A doua si a treia zi s-au desfasurat aproximativ la fel in ceea ce priveste desfasurarea simularii. Rezolutiile au fost elaborate si amendate. In ziua a treia, cand deja eram in paine (ca sa ma falesc), am amendat si eu rezolutia cu privire la traficul de fiinte. Unul din amendamente, nefiind acceptat de toti sponsorii rezolutiei, a trebuit sa treaca prin procedura votului. Misiune indeplinita! A trecut cu brio. Asta in urma unui alt discurs de-al meu de la tribuna, unde am incercat sa subliniez importanta folosirii adecvate a termenilor din textul rezolutiei. In plus, amendamentul pe care l-am mai depus s-a referit la stipularea expresa a articolului 4 si 5 din “Declaratia Universala”, articole in virtutea carora traficul de fiinte umane trebuie oprit.
In pauzele care intrerupeau (uneori brutal) sedinta, mergeam sa mancam si sa ne racorim cu un suc sau cu un pahar de apa rece. La iesirea din sala, ne asteptau de fiecare data munti de sandvisuri si sticle de plastic pline cu apa plata sau suc. Unii, atinsi de foame, mai duceau cu ei in sala cate o punguta de alune sau o ciocolata. Ca tot omul, am comis-o si eu! Uneori, cand discutiile o luau pe aratura, parasind orice punct de legatura cu realitatea rezolutiilor, ma incerca o oarecare intelegere fata de parlamentarii romani ce dorm cu burtile satule pe scaunele Casei Poporului.
De prisos sa amintesc ca fiecare seara culmina cu o petrecere nebuna. Ba mai mult, am incercat bautura traditionala a slovenilor (pe numele ei Fuzl) si, surprinzator, mi-a placut. Asta pentru ca 90% din ea era suc! A doua noapte, in jurul orei 02.00, am mers impreuna cu Serghei, colegul nostru din anul 3, la Casino Ljubljana. Nu, nu jucam niciunul jocuri de noroc si nici nu ne dedam la actiuni murdare. Scopul a fost altul - o intalnire. Oricum, am ramas mirat de cata lume popula cazinoul la ora aceea. Si, inca o chestiune cu care ma pot lauda: am mers in partea periculoasa a Ljubljanei! Toti cei carora le-am spus ca mergem intr-acolo ne-au avertizat sa fim extrem de precauti. Se da in cap! era mesajul care se putea citi pe figurile cunoscatorilor zonei. Ne intereseaza prea putin! era mesajul pe care il transmiteam ca raspuns.
Happy-end… desi, practic simularea nu a luat sfarsit
Trebuie sa recunosc faptul ca simularea la care am participat mi-a deschis mai larg ochii. Mi-a oferit o alta perspectiva asupra anumitor chestiuni care nu credeam ca pot fi intelese si altfel. Cand ma gandesc ca am aplicat pentru aceasta simulare in graba si ca, grabit fiind, puteam sa o ratez la momentul respectiv, imi dau seama ce mult as fi pierdut.
Am cunoscut oameni cum rar mi-a fost dat sa cunosc in viata. Si nu ma aventurez in cuvinte mari. Nu mi-ar fi putut trece niciodata prin minte ca strainii se pot atasa atat de mult intre ei, chiar daca nu s-au vazut niciodata pana atunci. Am inteles ca fiind tolerant, dar reusind in acelasi timp sa-ti articulezi ideile astfel incat sa faci din ele un punct de vedere puternic, e o metoda buna de urmat in astfel de imprejurari.
Cred ca schimbarea de atmosfera mi-a priit. Nu am vazut acolo niciun student care sa-si dea importanta sau sa-si etaleze cunostintele in diverse domenii doar pentru a epata. Si asta culmea: chiar daca fiecare dintre noi proveneam din medii diferite si din sisteme diferite. Persoanele pe care le-am intalnit acolo si cu care am legat prietenii m-au fascinat de-a dreptul. Ca atare, am ramas puternic atasat de cativa dintre studentii provenind din diverse tari.
Astept cu nerabdare urmatoarele MUN-uri (Model of United Nations) pentru a-i reintalni pe prietenii facuti in Slovenia si pentru a innoda relatii cu alti oameni de mare clasa din diverse colturi ale lumii!
