Aventura vietii mele…

1. Drumul catre Ljubljana sau Cum m-am pierdut prin Ungaria si Slovenia

Ieri m-am intors din Ljubljana. Cu trenul. Tot cu trenul am mers si inspre capitala Sloveniei, acolo unde s-a organizat simularea unui tratat ONU pentru studenti. Si cand spun ca am mers cu trenul nu glumesc. Ba chiar pot face un titlu de glorie din numarul de ore pe care le-am mancat pe tren: nici mai mult nici mai putin de 56 de ore. O viata de om ar spune unii care vor sa dramatizeze. Eu as spune simplu: cat ai manca un ou proaspat (prietenii stiu de ce)!

Logic ar fi ca drumul parcurs din Cluj pana la Ljubljana (cu schimbare de tren la Arad) si drumul care ne aducea inapoi in tara sa fie la fel de costisitor in materie de timp. Asa credeam si noi ca va fi. Doar ca, din diverse motive, intors am facut 20 de ore; dus, aproapte dublu: 36 de ore. 

Si acum, sa ma explic: am pornit din Cluj la ora 6:20 dimineata si am ajuns in Arad la ora 10:24. Dupa putina vreme, am urcat in trenul care leaga Romania de Slovenia si ne-am asezat confortabil pe locurile noastre, prevazand un drum lung, presarat cu momente de oboseala. De-abia la ora 02.00 a doua zi urma -in mod normal- sa ajungem in Ljubljana. Pare-se ca ne-am inselat nitel. De indata ce ceasurile noastre de mana au batut ora 23.00 (ora 24.00 in Romania), trenul a oprit la granita dintre Ungaria si Croatia. Ne asteptam la un control mai strict din partea granicerilor, mai ales pentru ca tara in care urma sa intram nu este parte a UE. Totusi, nu ne-am fi asteptat sub nicio forma la ce urma sa se intample. Victoria, colega noastra din anul 4, a fost data jos din tren. Motivul: fiind din Republica Moldova si neavand viza pentru Croatia, nu putea tranzita tara in care trenul tocmai urma sa intre.

Cum nu puteam sa lasam o colega de-a noastra singura la poarta inchisa brutal intre doua tari dintre care una era cvasi-cunoscuta (Ungaria) si una total necunoscuta (Croatia), spiritul de echipa rapid sudata ne-a convins deloc greu sa coboram (intr-un impuls gras de solidaritate) alaturi de colega noastra.

Voi trece peste ploaia de adjective romanesti care au spalat (sau nu?) pacatele rigiditatii vamesilor croati. In definitiv, daca e sa fim realisti, tot ce au facut ei a fost sa aplice legea. Insa coercitia statului (despre care am invatat atata la drept) nu este deloc una placuta. Lasa un gust de ranga ce te loveste repetat peste gura. Senzatia aceasta a fost resimtita mai ales la inceput, cand impactul cu realitatea care ne lua la refec a fost unul dur. Coborati din tren, cu vantul taindu-ne ca un junghi batranesc si cu o perspectiva de vid absolut asupra ce urma sa facem: cam acesta era tabloul in care parca si-au unit talentele famosii Dali si Pollock. 

Multumita unui vames ungur care vorbea bine romana, insa si multumita lui Darian, colegul nostru din anul 2 -care vorbeste fluent maghiara- am reusit sa aflam trenurile care ne-ar putea duce de unde eram (de la granita ungaro-croata) in Slovenia, astfel incat sa evitam Croatia. Aceasta ar fi fost prima varianta. Varianta a doua era sa ne intoarcem la Budapesta si, prin tertipuri care imi sunt total straine, Victoria sa obtina viza pentru tranzitarea tarii populate de croati. Evident, varianta 2 a fost rapid mazilita.

Pentru ca am ales sa asteptam in gara dintre granite pentru unul din trenurile care ne-ar fi ajutat sa strapungem din nou Ungaria si sa facem o acolada in jurul granitei cu Croatia, am fost cazati intr-o incapere de mare clasa. De mare clasa pentru o mana de detinuti politic (cum rapid am sugerat eu sa ne autonumim). Alaturi de noi, in camaruta detinutilor politic se mai aflau un ucrainean, un tip de 2 pe 2, cu ceafa lata si chel, si un maghiar care coborand din tren, l-a pierdut. Si tragedia nu e ca a pierdut trenul. Mai rau e ca si-a lasat in tren hainele cu banii si cu actele de toate tipurile. Camaruta (mai mult de 20 mp nu avea) era mobilata (un fel de-a zice) cu patru masute din lemn,  flancate fiecare de cate 4 scaunele cu spatar rosu. Camaruta, mai inalta decat lata, avea un calorifer imens plasat chiar in stanga usii de intrare, calorifer deasupra caruia un ceas parca smuls de pe peronul garii supraveghea intreaga camaruta. Ba mai mult, pentru a ne aminti unde suntem, ceasul scoatea un sunet ca de radio stricat din cinci in cinci minute. Chiar daca, prin absurd, reuseai sa adormi, ceasul isi facea constiincios treaba, trezindu-te cand iti era somnul mai dulce.

In gara dintre cele doua state am stat aproximativ cinci ore. Cinci ore draconice, caci eram prea obositi sa stam treji, dar nici de dormit nu puteam, caci ceasul batea fara ezitare. Ca atare, am cautat diverse metode de a-mi omori timpul. Din nou ghinion: desi era gara, nu treceau trenuri; speram ca macar cu venitul si plecatul trenurilor din gara sa mai mananc din timp.

Dupa o noapte ca-n povesti (de groaza), am luat, la ora 04.00, trenul care ne indeparta de Croatia. A urmat inca unul, apoi altul. Dupa asta, altul. Ca sa nu lungesc povestea, voi spune doar ca am luat, pana in Ljubljana, in loc de 2 trenuri, 9 trenuri + 1 autocar. E drept, norocul a fost de partea noastra pe tot traseul. Si, in plus, ne miscam repede: dintr-un tren saream intr-altul fara niciun fel de pudoare (desigur, cu biletele la noi). Am devenit atat de obisnuiti cu saritul dintr-un tren intr-altul incat la ultima coborare mai ca ne venea sa luam cu asalt trenul de pe cealalta linie. Autocarul, desi neimpresionant pe langa enumeratia de 9 trenuri, a fost cel care ne-a salvat de alte 7 ore de asteptat in gara din Hodos. In aceasta gara am simtit pe pielea mea ce ar fi trebuit sa simta personajul (”profesorul”) lui Octavian Paler din pustiua gara a romanului “Viata pe un peron”.  

Aventurile s-au tinut lant. Cand ne-am urcat in al 8-lea tren (si credeam noi si ultimul) si dupa ce ne-am gasit fiecare un loc cat mai confortabil, am aflat de la controlor ca suntem pe un tren gresit. Paradoxal, informatia nu ne-a mirat prea tare. Eram deja caliti. Pe cand am ajuns in capitala Sloveniei deja ne cuprindeau emotiile. E ca si cum un mare idealist si-ar fi atins telul intangibil. Ne-am obisnuit atat de mult cu mirosul de fier ars al sinelor de tren incat vazandu-ne pe pamantul micutei capitale (de doar 200.000 de locuitori) ne-a cuprins o stare de confuzie. Era posibil sa fi ajuns?

Da. Ajunsesem. Si nu incheiasem o simpla aventura. Ci notam in agenda vietii o experienta pe care putini o traiesc. Sau, chiar daca o traiesc, putini ii fac fata in felul in care i-am facut noi. Dupa aventura cu trenurile urma o alta (mai linistita, insa la fel de novatoare pentru un student precum schimbatul a 10 mijloace de transport): simularea ONU.

Va urma: Simularea ONU sau Ce se intampla cand se intalnesc culturile…

Ma asteapta o “saptamana internationala”

Marti de dimineata voi fi pe drum catre Ljubljana, capitala Sloveniei. Probabil ca stiti, micul stat in care imi voi petrece saptamana ce urmeaza este unul rupt din fosta Iugoslavie. Insa drumul meu intr-acolo nu are nicio legatura cu conflictul international legat de Kosovo in care a fost varat intreg Mapamondul.

Dupa cum specificasem si intr-o postare anterioara, am fost unul dintre cei “alesi” in urma unui concurs de eseuri avand ca tema respectarea drepturilor omului in contextul razboiului impotriva terorismului. “Recrutatii” vom sta 5 zile si 4 nopti in Slovenia, pentru a participa ca delegati (fiecare dintre noi reprezentand o anumita tara) la simularea unui tratat ONU. Procedurile la care vom fi supusi se dezvaluie a fi mai mult decat chinuitoare… asta pe hartia primita din partea organizatorilor. Sunt curios ce va fi si in realitate. Oricum, e sigur faptul ca lucrarile vor fi deschise de presedintele Sloveniei, care (m-am interesat eu) a castigat alegerile candidand independent si sustinut puternic de stanga politica a slovenilor.

De la Facultatea de Stiinte Politice suntem 7 persoane care am reusit sa “ne calificam” pentru simulare. Intai, va trebui sa trecem prin furcile caudine ale unui discurs in fata tuturor delegatilor (din 60 de tari, nu oricum) si ale organizatorilor. Insa pana acolo, 20 de ore de mers cu trenul ne vor tine companie. Sunt curios cum va fi. Sper sa reusesc sa va transmit una-alta si pe parcursul simularii (asta daca imi va permite timpul si/sau conexiunea la internet).

Pana atunci, numai bine! 

Sesiunea semestrului I in faza finala!

In sfarsit, sesiunea incepe sa dea semne de oboseala. S-a plictisit sa alerge studentii dintr-o parte intr-alta si sa transmita valuri de emotii in supradoze. Isi strange frumos jucariile si se retrage in grota unde i-a adapostit cu grija malefica printre cartile prafuite de timp pe studentii mai putin harnici. Nu-i nimic. Promite sa revina in vara cu noi capcane. Intodeauna surprinzatoare, sesiunea incheie spectacolul examenelor prin intarzieri de afisare a rezultatelor, doar-doar isi va mai frange cineva sperantele in ghearele ei. Oricum, victimele serioase sunt deja in grota. Totusi, sesiunea vrea sa-si faca iesirea pe muzica de boceala a duduielor care abia daca stiu sa-si scrie numele pe foaia de examen. A venit brusc si pleaca treptat… in hohote draconice.

Lasand creativitatea literara la o parte, trebuie sa recunosc ca imaginea pe care mi-am facut-o asupra sesiunii coincide cu cea descrisa mai sus. Asta inainte sa dau piept cu ea. Imaginea provine din spusele colegilor mai mari. Si dupa cum ne invata dreptul roman, Error communis facit ius. Totusi, sesiunea nu e chiar un capat de lume. E incomparabil mai putin inspaimantatoare decat bacalaureatul. Asta in masura in care ti-ai dat silinta cat-de-cat pe parcursul semestrului si nu ti-ai aglomerat toata materia in buza sesiunii.

Totusi, ca din fiecare experienta, si din sesiunea aceasta am invatat ceva. Nu procesul efectiv de acumulare a informatiei e cel mai important, ci mai degraba modul in care reusesti sa-ti programezi timpul alocat studiului. Nu vreau sa dau sfaturi si nici nu pretind ca am descoperit secretul sesiunii, insa am ramas placut surprins sa aflu ca partajarea timpului in mod serios si realist da roade.

Dupa cum am mai recunoscut, am asteptat sesiunea aceasta pentru a-mi clarifica relatia cu cele doua facultati pe care le-am inceput in paralel. Vroiam sa vad in ce masura sunt compatibile sau daca voi reusi sa le imbin pretentiile. Se pare ca rezultatul nu a fost tocmai rau, in ciuda unor descurajari din partea a diversi indivizi care “imi purtau de grija”. Pana acum lucrurile au evoluat poate chiar mai bine decat m-as fi asteptat. Nu stiu, poate lucrurile vor deveni mai complicate in viitor. Ramane de vazut… In plus, cred ca obligatia de a fugi in permanenta de la o facultate la alta, de a incerca sa captez cat mai multe informatii prin cat mai multe metode mi-au servit intr-un sens pozitiv, ferindu-ma de eventualul stil greoi de parcurs materia, stil care ma prinde foarte usor (asemenea durerii de gat primavara).

Tot in aceasta sesiune am reusit sa intreprind si alte activitati legate mai mult sau mai putin de activitatea universitara. Am participat la un concurs in urma caruia voi merge in Ljubljana, capitala Sloveniei, la un program destinat studentilor cu privire la activitatea ONU (si care se numeste SiMUN). Este, de fapt, simularea unui tratat ONU la care am fost acceptati studenti din aproximativ 60 de tari din intreaga lume, in urma unui concurs de eseuri pe tema drepturilor fundamentale in contextul razboiului impotriva terorismului. Evenimentul va avea loc in luna martie. De asemenea, am reusit sa scriu un articol (mai degraba editorial) pentru o publicatie din Franta pe tema “Actiunea sociala din Romania. Actorii principali”, unde am incercat sa demonstrez importanta Educatiei si a Bisericii in acoperirea golurilor din sistemul social romanesc. De indata ce voi obtine varianta electronica, o s-o postez pe blog.

Ca atare, perioada aceasta de aproximativ trei saptamani a fost destul de incarcata, insa si una rodnica. Imaginea groteasca a sesiunii a cam palit, insa a fost nevoie de ore si zile serioase de intors pagini, schematizat, asimilat si repetat. Sper ca si urmatoarea sesiune sa fie la fel de plina de realizari, mai ales ca semestrul urmator se anunta a fi unul incarcat din multe puncte de vedere!

Pe curand! 

Prima sesiune, prima incercare

Nu am mai postat de o buna bucata de vreme pe blog. Motivul cred ca e lesne de identificat: apropierea sesiunii de examene la facultate. Odata cu inceperea cursurilor de dupa vacanta, ni s-au comunicat si datele de examinare, precum si procedura pe care fiecare dintre examene o va parcurge. Majoritatea examenelor sunt scrise, desi se mai strecoara si examene cu raspuns oral (la materii nu foarte usoare) sau prezentare de proiect dublata de intrebari din materia semestrului.

Sincer sa fiu, majoritatea materiilor mi se par a fi destul de interesante, putine fiind cele carora nu le prea vad rostul sau care mi se par a fi (cel putin pentru momentul dezvoltarii noastre universitare in care ne aflam) goale de sens. Oricum, am invatat (cred) ca trebuie sa luam intr-o oarecare masura lucrurile asa cum sunt si sa ne oprim in a ne plange de fiecare data pentru orice. Pana la urma, istoria se va dovedi a fi un “cui” (asa cum o numea Dumas) in care ne agatam realizarile.

Nu ascund faptul ca vroiam sa numesc postarea de fata “Prima sesiune, prima provocare”, insa am renuntat la idee pentru ca in sesiune de fata nu prea exista o provocare exterioara celei de studiu efectiv. Nu am fost provocat la nimic. Mai degraba am lansat eu provocarea in momentul in care am fost de acord sa urmez cele doua facultati. Dupa cum am mai spus, cred ca sesiunea care se apropie va servi ca turnesol a ceea ce am incercat si reusit sau nu sa fac in aceste aproape patru luni de studentie. Ca am gresit sau nu in privinta anumitor aspecte, ramane de vazut.

Oricum, sesiunea ce urmeaza, desi isi numara cu mandrie cele noua examene pe care le va asmuti catre mine inca de saptamana viitoare, mi se pare mai putin infricosatoare decat raposatul bacalaureat. Asta desi emotiile ma cuprind chiar numai aruncand o privire scurta in directia calendarului cu datele examenelor notate pe el. Cert e ca incep examenele pe 15 ianuarie (de ziua lui Eminescu… sau Moliere… sau Proudhon) si le pun punct pe 6 februarie (de ziua lui Adrian Maniu… sau Bogza… sau Ronald Reagan). Intre aceste date voi incerca sa ma invart, insa voi vedea daca si practic voi reusi. Urati-mi succes!

Pe curand!

P.S.: Faptul ca ultimul examen il voi da de-abia la inceputul lui februarie, asta nu inseamna ca pana atunci nu voi mai posta pe blog!

Sania si-a facut iar datoria

Ieri am fost la sanius impreuna cu cativa prieteni. Distractia a fost mare, asa cum este de obicei pe derdelus; din nou, am descoperit ca mersul cu sania nu are varsta si ca te face sa simti ca traiesti cu adevarat (asta mai ales multumita vanatailor cu care te alegi dupa cateva ture pe partie). Din pacate, distractia nu a durat foarte mult pentru ca am pornit prea tarziu spre Faget, unde stiam de anii trecuti o partie numai buna de “rupt picioare si spate”.

Atasez cateva poze de la locul faptei. Enjoy!

in asteptarea celorlalti dornici de aventura pe partie

pe creasta partiei

un “traseu” care mi-a dat de furca… ranile au fost minore

Pe curand!

Un devorator de publicitate

Noaptea dintre vineri si sambata m-am “hranit” pe parcursul a 6 ore si ceva (de la ora 22.00 pana la ora 05.00 dimineata) cu publicitate de cea mai buna calitate. Asta pentru ca azi-noapte a avut loc, la Cluj, finalul turneului “Noaptea devoratorilor de publicitate”, un eveniment la care de mult am vrut sa particip. Alaturi de devoratori au fost si baietii de la Ca$$a Loco, cei care si-au promovat albumul nou si care au facut atmosfera prin concursurile pe care le-au “arbitrat” la inceputul noptii si in timpul primei pauze.

Reclamele au rulat in continuu, cu pauze de cateva minute la fiecare doua ore, momente in care cei dornici puteau sa-si ia autografe de la Dan Chisu, care si-a lansat cel de-al doilea roman. Tot in pauze, cozile la baia cinematografului Republica (caci aici a avut loc evenimentul) i-au facut concurenta serioasa romancierului la al doilea volum.

Spoturile publicitare in fata carora am rezistat cu stoicism asemenea unui adevarat devorator (sic!) au fost in mare parte cu o tenta comica, daca nu chiar comice. Rasete si aplauze se auzeau mai ales la sfarsitul reclamelor olandezilor, suedezilor si englezilor (sper ca am retinut bine), care erau un prilej de ras cu gura pana la urechi. Din pacate, fiind multe reclame, prea putine au rezistat memoriei individuale. Insa cred ca memoria colectiva le-a pastrat pe cele mai bune. Pe langa reclamele hazlii, cele cu mesaj ecologist au fost profund gustate de public (si acestea mi-au placut si mie extrem de mult), la fel ca si cele impotriva SIDA. Au mai rulat reclame din anii ‘30 si ‘40 de la televiziunile franceze si americane, insa reclamele abstracte ale anilor ‘50 ne-au facut pe multi sa cascam. Si, ca sa nu uit, reclamele congolezilor trebuie apreciate :)) cred ca unora chiar le-ar fi stat destul de bine sa emigreze in Congo dupa alegerile din 2004. Le-ar fi priit. Poate dupa urmatoarele alegeri, cine stie?

Cred ca, in deifinitiv, spoturile de publicitate au aratat cat de departe poate sa mearga imaginatia umana: de la ideea unui labirint subteran al oglinzilor, in care un eu al nostru fuge sa ne prinda de pe cealalta parte a oglinzii, pana la campanii (foarte ingenioase ) care sustin citirea cartilor.

Sper ca anul viitor sa duc in continuare titlul de devorator de publicitate cel putin la fel de ”comestibila”, “dulce” si uneori “picanta” (vezi reclama: You don’t always die from tabacco si in general cele cu fumatorii) ca si anul acesta!  

O saptamana agitata

A trecut ceva vreme de cand n-am mai scris pe blog. Asta din mai multe motive. Unul dintre ele a fost agitatia de la facultate datorata unor teste (neobligatorii!) la materiile din acest semestru. Iar acestea nu ne-au menajat in ceea ce priveste cantitatea de studiu pentru cei care vroiam sa ne prezentam la aceste examene de “mijloc de drum”. Oricum ar fi, mi se pare interesant sa mi se ia “pulsul” dupa trei luni de facultate.

Pe de alta parte, la inceputul saptamanii, a revenit o mai veche prietena de-a mea: raceala, pe care nu am tratat-o cu seriozitate si care se pare ca vrea sa-mi demonstreze cat de rezistenta este si cat de bine ii place in compania mea.

Pe langa alte activitati, am participat ieri la sarbatoarea luminii (sper ca nu am gresit denumirea!) din Parcul Mare, care a fost luminat exclusiv de lumanarele. Acestea au fost amplasate de mai multe organizatii din Cluj, printre care si ELSA, organizatie a studentilor de la Drept, pe care am mers sa-i sustin si din randurile carora voi face parte oficial intr-un viitor cat mai apropiat.

In alta ordine de idei, saptamana aceasta am colaborat pentru prima data cu ziarul Faclia; am scris un articol despre modul in care ziua minoritatilor nationale s-a desfasurat la Cluj. Mi s-a parut foarte interesant si, cu acest prilej, am reusit sa cunosc persoane fascinante din randul minoritatilor nationale. Articolul meu poate fi citit aici. Va urez lecturare placuta si, pana data viitoare,

Numai bine!

A fi sau a nu fi… student

“Se-neaca pe apa solzoasa lumina, zeule mare!“, Nichita Stanescu

Dupa nici doua luni de facultate (o luna si jumatate ca sa fiu mai precis) nu pot pretinde ca am descoperit “tainele” studentiei. Nici pe departe. Sunt “schiop” ca student din foarte multe puncte de vedere, bantuit in continuare de fantomele bune ale liceului. Poate e normal. Poate ca a avea inca reflexe de licean in atitudine e o chestiune pe care o resimt si altii aflati in situatia mea. Oricum, cei care sunt construiti pe baza unei fibre puternice de conservatorism (asa cum sunt eu) stiu despre ce vorbesc.

Ceea ce mi se pare oarecum amuzanta este intrebarea cu care ma intampina mai toti cunoscutii: “Cum e la facultate?”. Nu vreau sa fiu inteles gresit: nu mi se par amuzanti cei care ma intreaba, ci intrebarea in sine. De ce? Pentru ca de fiecare data raspunsul pe care il dau este altul si asta nu pentru ca intentionez sa mint, ci pentru ca sunt inca inecat intr-o mlastina a confuziei. De cele mai multe ori raspunsul e o grimasa confuza, care (cred eu) e cel mai sincer raspuns pe care l-am putut concepe. Nici “da”, nici “nu” nu sunt raspunsuri pentru intrebare… si nici macar “asa si asa”.

Bombardamentul de noi informatii care m-a surprins in facultate pana acum si modul in care acesta s-a realizat m-a debusolat complet. Incerc sa nu cad in marea pesimismului pentru ca pur si simplu nu vad utilitatea unor materii pe care le studiez. Ba mai mult, nu de putine ori ma incearca sentimentul ca am gresit alegand sa merg la facultatile la care merg. Si asta ma sperie cel mai mult. Din cate m-am interesat (pentru ca am vrut sa compar reactia mea cu a altora) nu sunt singurul care considera ca a gresit usa in ceea ce priveste facultatea. Totusi, varandu-mi nasul in carti, observ ca unele chestiuni chiar ma intereseaza si mi se par folositoare. Insa procesul merge greu. Mai ales la Drept, unde limbajul juridic incolteste cam anevoios. Inca nu m-am deprins cu ce si cum trebuie sa fac, sunt stangaci in a-mi sorta materia si materialul si asta ma descurajeaza enorm uneori. Si cand ma mai vad si pasind pe nisipul miscator al materiilor noi si lipsite (inca) de inteles, imi vine sa-mi iau lumea in cap, simtind ca imi lipseste uneori si interesul pentru aprofundare (mai putin la optionalul de “Doctrine politice” de la Drept).

Si daca e sa demarez in continuare intr-o nota pesimista, mi se pare ca sunt imobilizat in panza densa ca de paianjen a faculatilor si ca ratez tot ce se intampla important in plan social. Ca si cum as fi fost imbrancit intr-un tunel lung, gol si rece, si lasat sa ratacesc in semiintuneric. Da, cam asa vede ochiul meu pesimist situatia. Incerc sa nu dau importanta impresiilor negative sub al caror imperiu se pare ca am alunecat.

Mi-e groaza de sesiune, dar stiu ca ea reprezinta fenolftaleina ispravilor mele din primul semestru si incercarii mele de a armoniza “legile” cu “politica”. Voi vedea ce va iesi! Incerc, totusi, sa nu privesc chiar asa de departe… incerc sa ma ancorez in prezent. Poate asta e si paradoxul: sunt un conservator ce isi furiseaza prea mult privirea in viitor, dorindu-mi sa traiesc totusi in prezent.

Pe curand!

P.S.: Tabloul de mai sus a fost zugravit de pesimismul din mine. Asa ca anumite pasaje pot suferi de “pesimism extrem” si trebuie tratate ca atare.

Martea suprarealista

Nu ma mai refer la cat de neprietenoasa (si folosesc acest termen ca sa fiu diplomat) este ziua de marti pentru mine in ceea ce priveste orarul de la facultati. O fuga continua de la Drept la Stiinte Politice… macar face bine la sanatate!

Nemarginita zi de marti a fost azi incheiata de o proiectare de diapozitive legate de faimosul pictor (si nu numai) Salvador Dali, la o cafenea din centrul orasului. Cafenea in care, de altfel, se putea taia fumul cu cutitul.  Domnul care proiecta diapozitivele parea a fi un fotograf cu experienta, un om dedicat artei, patruns de fumul des (nu cel din cafenea) al dragostei pentru arta vizuala. Initial, diapozitivele prezentate nu erau altceva decat opere mai mult sau mai putin faimoase ale lui Dali, printre care si “Premonitie a razboiului civil”, “Apartamentul suprarealist” sau extrem de faimoasa “Persistenta a memoriei”. Totusi, diapozitivele nu s-au limitat doar la atat: au urmat alte opere de-ale lui Dali, dar acum in calitatea sa de artist plastic ce da nastere statuilor. “Femeia perfecta” a starnit cel mai mare interes, mai ales pentru ca este una din putinele personaje ale lui Dali care nu este sprijinit in carje.

Desi Dali a parut deseori a fi un tip nu tocmai cu picioarele pe pamant, urmatoarea sa afirmatie poate dezveli o personalitate tenace: “E absurd sa astept sa mor ca cineva sa-mi ridice statui. Ca atare, mi le voi ridica eu in timp ce traiesc!” O alta chestiune interesanta mi s-a parut istorisirea intalnirii lui Dali cu celebrul Walt Dinsey, care i-ar fi propus sa colaboreze. Dali a refuzat insa oferta lui Disney, considerandu-l pe Mickey Mouse cel putin nepotrivit cu suprarealismul sau. Expunerea de la cafenea a fost presarata cu tot felul de picanterii si ispravi de-ale lui Dali mai ales din timpul tineretii sale.

Si astfel se incheie o alta zi de marti la fel de suprarealista ca si operele lui Dali.

Pe curand!

Sfarsit de saptamana

Astazi, la sfarsit de saptamana, am aflat cateva amanunte pe viu de la primarul (domnul profesor de Constitutional) Emil Boc in privinta refacerii strazii pe care nu peste multa vreme voi locui. M-am lamurit: e cuprinsa in programul de modernizare din a doua parte a anului 2008! Pana atunci, ocolim cu stoicism gropile…

In alta ordine de idei, tot astazi, am fost primit in biroul domnului Chiorian, redactor adjunct la Faclia, in vederea unei eventuale colaborari cu ziarul independent de Cluj, pe partea politica. La BCU, am vorbit cu domnul Teodor Tanco, scriitor exceptional, cu care am schimbat cateva impresii despre Liviu Rebreanu: opera si viata sa.

Si, ca sa nu las subiecte neacoperite, trebuie sa ma refer si la balul bobocilor de miercuri, o petrecere in mare parte reusita. Trebuia lucrat ceva mai mult la chestiunile organizatorice si eventual excluse cateva probe puse in spinarea candidatilor la miss si mister. In rest, muzica a fost foarte buna si atmosfera… “incendiara”! Miss a iesit colega mea de grupa Anca, pe care o felicit inca o data!

Pe curand!

P.S.: Am (re)descoperit in volumul de “Poesii” bacoviene (la care m-am referit in post-ul anterior) poezia “Seara trista”, din care mi s-a intiparit in minte strofa a doua, extrem de reprezentativa pentru viata giratorie si sepulcrala bacoviana. In fine, ca sa nu ma mai lungesc (si asftfel sa-mi fac pe plac) cu subiectul acesta, voi reproduce strofa a doua, care nu trebuie supusa niciunei decriptari (fie si doar pentru a nu perturba dragostea pura a poeziei): “Barbar canta femeea-aceea…/ Si noi eram o ceata trista,/ Prin fumul de tigari ca-n nouri/ Gandeam la lumi ce nu exista…/ Si-n lungi satanice ecouri/ Barbar canta femeea-aceea.”