In luna martie a acestui an am participat la o simulare a activitatii ONU ce s-a organizat in Ljubljana, capitala Sloveniei. Am relatat atunci pe blog aventura prin care am trecut si impresiile mai mult decat pozitive pe care mi le-a lasat aceasta experienta, pe care o calificam atunci o adevarata intalnire a culturilor. Asta deoarece la astfel de simulari ONU (Model of United Nations), participa studenti (dar nu numai) din mai toate colturile lumii, un astfel de eveniment spargand barierele continentului european si atragandu-i ca un magnet pe toti cei dornici sa se familiarizeze cu procedurile ONU si cu modul in care decurg dezbaterile pe diferite teme de interes international. 

Pe perioada verii se organizeaza din nou simulari de genul celei la care am mai participat. In aceasta perioada se vor desfasura Model of United Nations, aproape simultan, in Sofia (www.sofimun.org) si  Haga. In momentul in care am participat la concursul de inscriere, am optat pentru Sofia nu numai pentru ca este mai aproape de Romania, ci si deoarece inca din luna martie, pe cand ma aflam la SiMUN (simularea ONU din Slovenia), acest eveniment din capitala Bulgariei a fost puternic popularizat printre cei ce am participat atunci.

Ca de fiecare data, am fost obligati sa alegem o tara pe care sa o reprezentam (aceasta nu trebuie sa fie cea din care provenim), iar eu voi reprezenta in cadrul simularii Senegalul in Consiliul pentru Drepturile Omului. Desi aparent statul pe care-l reprezint este unul prea putin important, progresele pe care Senegalul le-a facut sunt de o importanta considerabila pentru Africa, aflata pe drumul (greu pana acum al) democratizarii. In plus, Senegal se numara printre sustinatorii politicii pe care o duce China cu privire la drepturile omului, iar parte a dezbaterilor de la Sofia se vor invarti in jurul acestei teme.

Voi porni spre Bucuresti in aceasta noapte, iar maine seara voi lua trenul catre Sofia. Sunt curios cum vor decurge lucrarile SOFIMUN-ului (caci aceasta este denumirea oficiala a simularii ONU) si in ce masura acestea se vor ridica la nivelul celor care au avut loc in capitala Sloveniei.

Si, deoarece este intr-un fel tot in sfera diplomatiei, trebuie sa mentionez faptul ca ieri, aflandu-ma nu departe de facultatea de Stiinte Politice, m-am intalnit cu… nimeni altul decat presedintele PSD, Mircea Geoana, cunoscut si pentru cariera pe care si-a construit-o in diplomatie. Tocmai coborase din masina si am reusit sa dau mana cu dansul si sa-l asigur de sustinerea mea fata de partidul pe care-l conduce, motiv pentru care mi-a multumit. Sunt sigur ca aceasta intalnire este una de bun augur pentru simularea unei activitati la cele mai inalte cote ale diplomatiei.

Voi reveni, fara indoiala, cu impresii despre acest eveniment! In 4 ore parasesc Clujul!

Pe curand! 

“Eu am gasit un loc de lupta-aici/ si m-am oprit si-am ancorat corabii/ si-n fiecare noapte voi muri privind/ cum vita se-alungeste peste sabii“, N.Stanescu

Astazi -30 iunie 2008- implinesc 20 de ani. O varsta cel putin “interesanta” - daca e sa-mi spun parerea despre numarul de ani care s-au varsat in mine. Desi ma asteptam ca cei 19 ani care tocmai s-au lepadat de mine sa fie doar o punte intre varsta majoratului si cea de 20 de ani - pe care o consideram o adevarata validare a maturitatii (cata naivitate!), s-a dovedit ca nu a fost tocmai asa. Am invatat o sumedenie de lucruri de a caror existenta nici nu credeam ca voi afla vreodata si m-am vazut varat in situatii pe care nici larga mea imaginatie nu le-ar fi putut construi. 

Perioada 30 iunie 2007 - 30 iunie 2008 a insemnat, fara urma de indoiala, o epoca ce mi-a deschis ochii in multe privinte si care m-a instruit asemenea unui profesor sever care da peste degetele elevului de cum se intrezareste prima ocazie. Pe langa nenumarate reusite, tarmurile marii de ani in care ma scald au strans si aluviunile dezamagirilor, dintre care unele s-au sedimentat cu usurinta.

Ca sa fiu foarte sincer, implinirea acestor 20 de ani ma debusoleaza. Si asta pentru ca nu stiu ce se asteapta cei ce ma incojoara de la mine. Nu inteleg cum sa ma comport ca un om matur. Pentru ca in ciuda infatisarii severe, care inseala pe oricine ar fi dornic sa-mi estimeze varsta (caci multi imi arunca in spinare un numar mai mare de ani decat sunt ei in realitate), ochii sunt cei care ma tradeaza: vad totul prin ochii unui copil! Desi ma aflu in pragul celor 20 de ani si in ciuda faptului ca am invatat cum sa interactionez cu ceilalti, inca nu stiu prea bine cum sa ma raportez la mine insumi. Inca nu m-am scapat de obiceiul de a face doar ce-mi place si cum imi place. Inca nu am inteles exact cand trebuie sa fiu mai deschis si cand sa fiu serios, intelegand sa ma comport mai mult dupa cum imi dicteaza constiinta si nu dupa cum ar impune-o comandamentele sociale.

In plus, inca nu am reusit sa ma deprind cu invatatul din greselile altora si trebuie sa astept de fiecare data sa cad eu in capcane (uneori chiar in capcanele pe care mi le intind singur) pentru a reusi sa ma feresc data urmatoare de pericole. Ba mai mult, firea mea conservatoare a inceput a se pietrifica, lasand un spatiu generos suspiciunii fata de situatiile prea optimiste; din acest punct de vedere, ma regasesc perfect in cuvintele Maestrului Octavian Paler, care scria in unul din faimoasele sale romane (”Un om norocos”) ca “nu cunosc o interdictie mai rece decat o usa care se clatina in balamale, nepazita de nimeni”.  

Sunt din ce in ce mai dependent de politica si de bunul-gust.

Totusi, cei 20 de ani care dau navala peste mine asemenea unui val urias in mijlocul marii par a aduce vesti bune. Voi continua sa urmez cursurile celor doua facultati la care m-am inscris anul trecut, reusind sa intreprind si o serie de alte activitati pe care le consider necesare unui student in anul 2 si care ma vor pregati pentru ceea ce voi face de indata ce voi finaliza studiile.

Insa ceea ce ma bucura mai presus de orice este faptul ca traiesc in mijlocul unei familii frumoase, care a reusit sa ma suporte atatia ani si sa-mi ofere toate cele necesare unui om ce a copilarit si care traieste in Clujul zilelor noastre. Le multumesc din suflet pentru tot ce au facut pentru mine!

De asemenea, le multumesc celor care, abia trecut de miezul noptii, au tinut sa-mi ureze “La multi ani” precum si celor care imi vor transmite ganduri bune si de acum inainte! Va multumesc si va doresc tot binele din lume!

Si iata ca victoria si-a ales un nume la Bucuresti! Iar acest nume este Sorin Oprescu!

Cred ca este de prisos sa afirm faptul ca victoria de astazi l-a reconfirmat pe Sorin Oprescu - cel care a fost “renegat” de PSD si “batjocorit” de PD-L - ca mare politician. Cel putin asa se comporta, in viziunea mea, un politician adevarat, care pune cu adevarat in practica cunoscutul indemn al lui Pierre de Coubertin: ”Ai invins? Contiuna! Ai pierdut? Continua!“. Doar ca Sorin Oprescu a intors pe dos acest slogan, pentru ca dupa ce a pierdut in prealabil de doua ori primaria mare a Bucurestilor, a continuat pentru a o castiga azi!

Iar rezultatul alegerilor de astazi raspunde cel putin unei intrebari pe care am ridicat-o cu ceva vreme in urma: Prefera bucurestenii un om precum doctorul Oprescu (sustinut, vezi Doamne!, de Ion Iliescu) in detrimentul celor care au distrus timp de 8 ani de zile Capitala? Ei bine, da! Si bine au facut!

Bravo Bucuresti! Daca acesta este un semnal pentru intreaga tara, de-abia astept ca intreaga Romanie sa ia aminte la cele petrecute azi! Iar asa-zisii politicieni sa ia aminte ceea ce si vechea teorie politica spune: Totul este perisabil in politica! Poate macar de aceasta data se aude pana in dealul Cotrocenilor!

 Felicitari, Oprescu! Suntem alaturi de tine!

Din 9 examene, mi-au mai ramas 5. Dintre care 3 la Stiinte Politice si 2 la Drept.

Pana acum, sesiunea s-a desfasurat in limite acceptabile; asta desi unele examene s-au dat de ceasul mortii sa impresioneze prin nivelul de dificultate sau, de ce nu, prin caracterul inopinat al subiectelor - deoarece le-am regasit pe fisa de examen fara sa ma astept catusi de putin.

Trebuie sa recunosc, totusi, ca materia incepe sa devina din ce in ce mai dificila, elementele de finete sunt tot mai des intalnite printre intrebarile de examen, iar accentul incepe sa cada de pe memorarea excesiva pe logica. Asta pentru ca nu poti aplica ce ai invatat decat racordand cunostintele la “masinaria” logicii. Fie ele acte normative, fie ele principii politice. Oricum, un lucru imbucurator e faptul ca incepe sa-mi placa din ce in ce mai mult ce invat si despre ce invat. Asta tinand cont de faptul ca la inceputul semestrului ma simteam oarecum stanjenit de avalansa de noi informatii si de limbajul juridic ce imi dadea serioase batai de cap. Ba mai mult, parcurgerea unui text pentru Drept era o adevarata peripetie, care ma tinea “imobilizat” timp indelungat, pentru a decripta “severul” si oarecum rigidul limbaj juridic. Astazi, parca citirea si asimilarea materiei merg mult mai bine si incep sa construiasca bagajul de informatii necesar unui student care peste doar cateva saptamani incheie anul 1 (cum zboara timpul!)…

Cea de-a doua parte a sesiunii se “lauda” cu materii mai putin dificile, insa extrem de stufoase. Acestea sunt (in ordine cronologica): Teorie Politica Clasica, Drept comunitar, Drept civil, Relatii Internationale si (ultima, dar nu cea din urma) Economie politica. 

Pe masura ce voi iesi din sala de examinare destinata acestor materii, voi pune incet-incet cruce anului 1 de studentie. Si ce an…! (La finele sesiunii, voi face o retrospectiva a acestuia si voi pune in balanta evenimentele care l-au marcat.)

Numai bine!  

Campania pentru primaria Bucurestiului pare sa nu cunoasca limite. Asistam zilnic (fie ca suntem din Capitala, fie ca nu) la un circ fara de margini.

Ceea ce mi se pare a fi, insa, cel mai trist -ca sa nu zic penibil- este reactia PD-ului (caci PD-L nu-i pot spune sub nicio forma… ce legatura sa aiba acest grup politic cu liberalismul si idealurile sale cele mai inalte?). Atacurile la adresa lui Oprescu sunt pline pana la refuz de demagogie. Iar asocierea acestuia cu mineriadele este o diversiune grosolana, o vadita reactie de disperare a lui Blaga si a grupului pe care il reprezinta.

Totusi, ceea ce mi se pare si mai grav este faptul ca acesti “democrati” ne cred pe toti cel putin naivi. Pentru ca a asculta ceea ce spun si a nu-ti pune anumite intrebari este imposibil.

Ca atare, sunt curios de cand aceasta grija ridicata pentru relatia PSD-bucuresteni, din moment ce primarul PD al sectorului 3 propune o reconciliere a partilor inainte mentionate? Prin aceasta tactica (esuata, dupa umila mea parere) PD vrea sa arunce toata vina mineriadelor in ograda PSD. Doar ca mai suntem unii care stim ca FSN nu era format doar din PSD. Cu alte cuvinte, de ce nu ar putea si PD-ul sa incerce o reconciliere cu bucurestenii, caci si ei erau pe atunci FSN-isti?

In plus, de cand si pana cand discutiile despre asocierea lui Oprescu cu diferite evenimente si persoane (asemenea domnului Ion Iliescu) sunt solutii pentru Bucuresti? Doar Blaga a spus ca el ofera solutii, nu discutii. Urmand rationamentul sau, putem afirma asadar ca sustinerea lui Iliescu fata de Oprescu este o solutie pentru Bucuresti. Gura pacatosului adevar graieste!

Dar campania aceasta pe care o duce PD-ul ridica o si mai mare intrebare. Acestia ii indeamna pe bucuresteni sa nu voteze cu Oprescu pentru ca ar “dona”, astfel, votul fostului presedinte Iliescu. Lasand la o parte faptul ca nu vad care ar fi problema in aceasta situatie, ma intreb: Oare dand votul lui Oprescu, un bucurestean ar comite o greseala mai mare decat dand votul pentru cei care au distrus Bucurestiul? Oare 8 ani de regres al Bucurestiului nu sunt mai periculosi decat faptul ca Oprescu este un apropiat al domnului Iliescu?

Eu ma indoiesc ca relatia de respect a domnului Oprescu fata de domnul Iliescu poate dauna mai mult Bucurestiului decat cei 8 ani de distrugere continua de care locuitorii Capitalei se plang!

Dupa o campanie electorala care a trecut de parca nici n-a fost, la sfarsitul acesta de saptamana ni se va vari stampila in mana pentru a ne face datoria (vezi Doamne!) de buni cetateni. Suntem asteptati sa intram in cabina de vot si ne sa stoarcem intelepciunea pentru a dibui varianta corecta. De fapt, departe de a fi un test grila cu variante bune si variante eronate, alegerile locale ne vor oferi liste cu toate optiunile gresite.

Nici macar ambalajul nu ma atrage. In urma cu patru ani, televiziunile erau animate de figuri care ne promiteau marea cu sarea. Pare-se ca in acest ciclu electoral si proiectatele (ne)realizari au intrat la apa. Mi s-a creat senzatia -care nu stiu cat adevar poarta in spinare- ca circul electoral si-a mai diminuat din proportii. Cel putin in Cluj. Pentru restul tarii nu ma pot pronunta, intrucat vreau sa evit o generalizare pripita. 

A fost o campanie electorala anormala pentru Romania pe care o cunoastem cu totii. Ma bucura faptul ca jignirile intre candidati au cunoscut cote dintre cele mai scazute in istoria postdecembrista, insa un alt aspect m-a pus pe ganduri. Cred ca la noi s-a pietrificat ideea conforma careia lupta in campanie inseamna sa-ti improsti cu noroi adversarul. Ei bine, in momentul in care cei ce vor sa ocupe diferite functii in administratia locala au renuntat la aceste cutume, lupta si-a pierdut, pentru ei, sensul. Au inceput sa se poarte stangaci, vocea li s-a ragusit iar mesajul lor se invarte in gol, neizbutind sa-si gaseasca tinta.

Desi am avut ocazia (mai ales prin colaborarea cu ziarul Faclia - dar nu numai astfel) sa cunosc candidatii clujeni cu sanse reale pentru functiile cele mai inalte din unitatea administrativ-teritoriala in care imi duc traiul, nu pot sa spun ca m-a convins vreunul. Cu totii au gravitat in jurul unor mesaje seci (caci nici macar proiecte n-au fost), ce au capatat forma unor baloane cu heliu care se inalta doar pentru ca, in cele din urma, sa pocneasca.

De prezentat ma voi prezenta la vot. Insa, desi este deja foarte tarziu, inca nu stiu precis cu cine voi vota. In cele din urma, pentru a utiliza un joc de cuvinte: nici nu stiu daca are rost sa stiu. Doar se vorbeste de “blaturi” in alegeri mai ceva decat in fotbal.

Pasivitatea in politica poate genera monstruozitati greu de imaginat… ca atare, ne vedem la vot! Si cantariti-va optiunea cat de bine va permite situatia!

Peste o saptamana si cateva zile intru in cea de-a doua sesiune de examene din viata mea. Nimic special ar zice unii: fiind a doua sesiune, m-am deprins cu ce si cum trebuie facut dupa ce am experimentat prima sesiune. Asa am crezut si eu ca va fi. Doar ca m-am inselat nitel.

Spre deosebire de semestrul trecut - care nicicum nu se lasa dus, semestrul 2 parca a trecut inainte de a incepe. Suspansul primelor cursuri si seminarii din toamna a disparut odata cu primul semestru, deoarece toti studentii stiam deja cum se va desfasura predarea materiei si, in consecinta, eram siguri ca nimic nu ne mai poate surprinde. Schimbarea materiilor si a profesorilor nu a viciat aproape deloc modul in care materia ne-a fost livrata.

Cerintele pentru examinare s-a preschimbat, insa, vizibil. Intrucat materiile de introducere in tema s-au epuizat, s-a inceput penetrarea principiilor politice (la una din facultati), precum si analizarea in amanunt a anumitor ramuri de drept (la cealalta facultate). Modelele de examene care ne sunt date spre “admirare” ne starnesc emotii puternice, mai ales ca materia este una extrem de densa si chiar si in conditiile in care studentul a tinut pasul cu materia pe parcursul semestrului, intampina serioase dificultati. Vorba unei colege de la drept: “Greu se mai infaptuieste si justitia asta!”

Oricum ar fi, nu ma pot plange ca imi displace ceea ce invat. Din contra, am o satisfactie deosebita cand patrund temele juridice si/sau politice care ne sunt (sau nu) cerute. Insa procesul de invatare decurge destul de anevoios, mai ales pentru ca termenii juridici (mai mult decat cei politici) nu ne lasa inca sa parcurgem usor textele ce trebuie invatate. Sunt curios cum voi face fata celor 10 examene.

Apoi, planurile de vara pot sa curga…

Duminica spre luni m-am intors din Viena. Am fost intr-o excursie scurta organizata de Biblioteca Centrala Universitara “Lucian Blaga” din Cluj-Napoca si, ca atare, am lipsit motivat din blogosfera.

Punctul forte al excursiei l-a constituit vizitarea Bibliotecii Nationale a Austriei, o cladire imensa, care adaposteste carti de o valoare rara (datand inca din secolul al XVI-lea) si care, totodata, imbina armonios vechiul cu noul, stilul baroc cu cel postmodernist. De fapt, intreaga Viena  este un oras in care isi gasesc locul stiluri arhitectonice din cele mai variate, alaturate in mod estetic.

Desi am mai vizitat capitala Austriei si cu alte ocazii, niciodata nu am jucat rolul de translator al grupului. Iata, insa, ca a venit si acest moment. Intrucat grupul de 100 de bibliotecari doreau sa cunoasca in cele mai mici detalii sora mai mare din Viena a Bibliotecii Universitare din Cluj, iar eu eram unul din cei ce stapanesc mai bine limba engleza, m-am varsat in pielea unui translator. Ma delectam cand cu engleza, cand cu germana, incercand sa traduc cat mai fidel ceea ce ne spunea bibliotecarul vienez, straduintele mele fiind cu atat mai mari cu cat noaptea care tocmai se scursese am petrecut-o pe autocar si, din cate am constatat in urma unor calcule simpliste, nu dormisem mai mult de o jumatate de ora.

Ziua de sambata a insemnat un maraton de vizite. Bisericile Sfantul Petru, apoi Sfantul Mihail si -punctul culminant- Sfantul Stefan au ocupat ore bune din timpul petrecut in inima Vienei. Asta mai cu seama ca in ultima biserca din cele enumerate, m-am ambitionat sa urc (din nou dupa 6 ani!) cele 350 de trepte in spirala ale turnului. Tot sambata m-am bucurat enorm sa vizitez Muzeul Istoriei Artei din Viena, un adevarat deliciu pentru ochi. Aici, am facut cunostinta cu Titian, cu Rembrandt, cu Vermeer, Velasquez, Rubens si, adus special in Viena doar pentru cateva zile, Giuseppe Archimboldo. A fost un delir de culori adunate in cel mai inalt mod cu putinta pe panzele unor genii ale artei. Ca o replica moderna la opera lui Archimboldo, muzeul a adapostit si cateva lucrari de-ale lui Glenn Brown, un artist modern care mi-a ajuns rapid la suflet pentru modul extrem de natural in care alatura culori tari si contrastante. Operele sale transmit senzatia ca fiecare linie de pensula este un strigat extatic al culorii, contopinu-se in infinitul Universului. A fost un spectacol de culoare de care n-am mai avut de multa vreme parte!

Tot in Viena, am experimentat si cateva (nu putine la numar daca stau sa ma gandesc cat de ciudat ma simteam la un moment dat) traseuri pe trenulete si alte astfel de masinute in parcul de distractii Prater. Senzatii tari si batai de inima cu mult peste norma admisa ne-au facut sa simtim la propriu orasul din centrul Europei. Astea toate, pe langa micile incidente inerente oricarei excursii, au conturat excursia de anul acesta organizata de BCU.

Anul viitor, ne asteapta un alt oras european…

Pe 7 mai 2007, Romania l-a pierdut pe unul din cei mai puternici stalpi ai moralitatii! Octavian Paler este (caci el va trai mereu prin noi, cei ce il pretuim) o valoare pe care trebuie sa o pastram mereu ca pe un reper! Nu sunt primul care o spune: tara noastra nu duce lipsa de valori, doar ca nu le vede si nu le stie aprecia la justa lor valoare!

Nu avem voie sa il uitam pe Octavian Paler!

Cateva cuvinte de-ale maestrului in care ma regasesc din plin (pentru ca si eu, asemenea Domniei sale, fac parte din zodia racului): “Pur si simplu, duc reflexele defensive pana la stupiditate. Ma tem de orice necunoscut care ma scoate din banalitatea rutinei zilnice”.

Octavian Paler, nu te vom uita niciodata!!! 

Ma gandeam aseara ce mai e sfant la noi? Ma tem ca nimic. Nici macar Dumnezeu.

Ieri m-am delectat cu cateva poezii semnate Nichita Stanescu. Intrucat acum cateva saptamani mi-am cumparat “Starea poeziei”, o culegere de volume de-ale marelui nostru poet neomodernist, am fost curios sa decriptez cateva mesaje ascunse sub ermetismul poeziei stanesciene.

Volumul pe care am ales sa-l recitesc este “O viziune a sentimentelor”, aparut in anul 1964. Universul liric al poeziilor publicate in acest an se afla sub zodia infinitului; eul liric se regaseste frecvent in motivul pasarii si cel al marii, simboluri ale nesfarsirii, semnele unui eu extatic si intr-o permanenta efervescenta. Ca de obicei, eul nichitastanescian este “rupt” intre acum si atunci, intre mic si mare, “ingropat” de verdele naturii si spart de viata atemporala.

Poezia “Lauda omului”, care deschide volumul, tradeaza un eu extrem de optimist, increzator in viata si in fiinta umana. Potrivit viziunii eului, omul este o pasare la putere negativa, o zburatoare ”intoarsa pe dos”, ceea ce il face sa afirme:

Oamenii sunt pasari nemaintalnite,

cu aripile crescute inlauntru,

care bat, plutind, planand,

intr-un aer mai curat – care e gandul!

Poezia “Imbratisarea” ne dezvaluie cum eul stanescian faramiteaza timpul, il surprinde pentru a-l dezintegra. Asemenea multor alte opere de-ale sale, poezia “Imbratisarea” releva, inca o data, cum iubirea zdrobeste timpul, il reduce la masurile sale cele mai mici:

Oh, ne-am zvarlit, strigandu-ne pe nume,

unul spre celalalt, si-atat de iute,

ca timpul se turti-ntre piepturile noastre,

si ora, lovita, se sparse-n minute.

Nichita Stanescu leaga prezentul de trecut si de viitor cu o usurinta neasemuita. Lumea zeilor -trecutul- devine lumea sa, iar lumea inundata de tinerete -viitorul- (reprezentata de iarba verde) devine locul propice pentru a-si intalni iubita. Recunosc, din poezia “Amfion, Constructorul” cel mai mult imi place expresia pe care o foloseste eul pentru a-si descrie iubita: “salbaticita de frumusete”. Frumos spus! Pe unele domnisoare, frumusetea le salbaticeste (in sensul nichitastanescian al cuvantului)

Aici, pe campul unde-n vechime zeii

n-au trecut decat calari,

unde pietrele-si arata coltii albi, si iarba

fuge speriata-n verzuiele zari,

imi dau intalnire cu tine, femeie

zvelta si salbaticita de frumusete

Volumul se inchide cu o poezie la fel de increzatoare in puterea omului de a prescimba totul in iubire. Inecarea cuvintelor in mare nu trebuie inteleasa ca o actiune distrugatoare, ci ca pe o contopire a lor in infinitul marii! Din poezia “Emotie de toamna”:

Si-atunci ma apropii de pietre si tac,

iau cuvintele si le-nec in mare.

Suier luna si o rasar si o prefac

intr-o dragoste mare.

Poezia lui Nichita Stanescu este, pentru mine, o obsesie. Am spus asta, desi nu ma indoiesc ca stiati deja. La fel cum un drog este pentru mine si poezia lui Bacovia. Insa ma complac in aceasta situatie. Nu vreau catusi de putin sa ma lepad de aceste obsesii. In plus, Nichita, prin poeziile sale, ne avertizeaza ca acestea pot duce la dependenta. Din fericire (!), am decriptat acest mesaj prea tarziu. Urma lui Nichita este deja prea adanca. O referire la aceasta dependenta se face si in volumul pe care l-am recitit, prin poezia “Continuitate”:

Alergand, alergand, mai adanca-i mereu

urma-n pamant a piciorului meu.

Va invit cu mare drag sa luati si voi parte la fenomenul Nichita Stanescu… prin poeziile lui!